Serie nouă cu alte aventuri

Intro:

E interesant cum viața (sau ”Acel-Ceva” care lucrează din background pentru tine), îți dă de lucru în anumite momente cheie, parcă pentru a te ajuta să depășești evenimente grele sau urmări ale acestora.  În cazul meu, din iulie anul trecut, când - fix de ziua mea - bunica soțului încetase din viață, începusem să mă lupt cu episoade foarte urâte de atacuri de panică. Înainte de decesul bunicii, trecusem prin 2 săptămâni de stres intens, simțind deasupra capului - balansându-se ca o secure - amenințarea neurologului de a ne-o da acasă. Iar ea, la 93 de ani, (după un atac cerebral) era paralizată, în incapacitate de a se mișca, de a vorbi sau de a mânca. Gândul că aveam să îngrijesc un al treilea bolnav grav, dar nu atât asta, ci faptul că nu avea cine să mă ajute și iminența unui deces în casă, îmi ridicase la maximum gradul de alertă interioară. Conștientizam că acest lucru era deja peste puterile mele (ajunse secătuite de îngrijirea celor dinainte, soțul și mama = spatele terminat). Am trăit zilele acelea cu adrenalina la maximum, căutând cu disperare o soluție pentru bunica, dar - ca un făcut - nimic nu prindea contur (în mare parte și din cauza restricțiilor financiare de care nu ne bucurăm de mai bine de 7 ani încoace). Iar stresul îndelungat a făcut ca după înmormântare, când ”cauza” dispăruse, organismul s-a relaxat și a început să manifeste anxietatea prin acele crize extrem de nasoale. Plus că nu mai puteam dormi noapte decât lăsând lumina aprinsă, parcă o vedeam mereu căzută pe hol, neputincioasă. Șocul de atunci, plus urmările, au fost ca un adevărat cocktail cu tărie maximă.Am făcut câteva ședințe de terapie cu o psiholoagă (tot animalistă), am citit articole și cărți despre cauzele atacurilor de panică și cum să le gestionezi, am început să merg la slujbele de duminică de la o mănăstire, dar cel mai bine, în cazul meu, au funcționat meditațiile ghidate, ascultate înainte de culcare la căști sau în momentul în care simțeam că se declanșează un nou atac. Nu doresc nimănui să experimenteze așa ceva și, mai ales, o perioadă atât de lungă. Deși am aflat că și alte cunoștințe trecuseră prin astfel de episoade, niciuna însă noaptea. În cazul meu era așa pentru că, peste zi, eram ocupată cu treburile casnice, iar noaptea organismul se relaxa. Și în toiul acestei lupte interioare, ”Acel-Cineva” de care aminteam mai sus s-a gândit că de prea mult timp trenează situația asta și deja gândurile negative începeau să ocupe tot mai mult loc în mintea mea de om-optimist-de-felul-său, numai ce mă trezesc cu această nouă sarcină, care avea să-mi ocupe cu ”bestialitate” timpul, nopțile și gândurile.  


Noi veniți, doi la număr

În urmă cu fix o lună, m-am trezit cu un sms de la vecina - prin care sunt anunțată că cineva mi-a aruncat doi pui în curte. Era seară, eu eram încântată că îmi găsisem un moment de respiro și de inspirație pentru a lucra la noul meu proiect, dar vai, nu avea să fie!
Ies bulversată afară, pe o vreme cu o ploaie mocănească și frig. Văd două doamne care-și plimbau bichoneii eleganți pe lângă gardul altor vecini; mă cheamă acolo. Puii nu erau deci la noi în curte! Nu am mai stat să investighez ce și cum. Am văzut doar două trupușoare negre ude, înghesuite una-n cealaltă, tremurând de frig. Și acei ochișori nevinovați, care inspirau teamă și neajutorare. I-am luat imediat la piept, îmbrățișându-i protector. Una din doamne îmi dă replica terminatoare: ”vai, să vă dea Dumnezeu sănătate doamna Brîndușa”. Însă eu clocoteam pe interior, uitându-mă la ele cât de liniștite își plimbau singurii patrupezi, câte unul de familie, pe când pe mine mă așteptau încă 6 în casă. Dar nu am avut timp de dezbateri pe tema asta, pentru că în mintea mea deja s-a aprins alarma. Ce naiba să le dau de mâncare? Nu aveam decât bobițe de senior, nici urmă de lapte sau alte alimente potrivite puilor. Atunci doamna cu replica face, în sfârșit, ceva practic și îmi aduce o plasă cu câteva cutiuțe de lapte primite de copilul ei la școală. Recunosc că asta a fost salvarea! 
După o baie bună, am înfășurat puii (o fetiță și un băiat) și i-am pus în cușca de transport, în camera bunicii. Au adormit instant, până ce eu le-am fiert orez și l-am amestecat cu laptele. Apoi au lipăit tot din farfurie. Nu erau foarte mici, aveau cam 4-6 săptămâni, știau să mănânce singuri, dar erau slabi. Pentru că masculul îmi părea mai mic și mai rotunjor, i-am spus Bobo, iar fetiței care era mai suplă și grațioasă, Sissi.

A doua zi, cu toată rușinea, am făcut un apel public pe FB, pentru hrană și cearceafuri absorbante. Spre ușurarea mea am primit cele necesare de la trei persoane, o doamnă profesoară de la USAMV - prin vecinuța mea tânără veterinară - Monica, o altă vecină de cartier, pe care nu o cunoșteam - Bianca, și o voluntară extrem de activă de la adăpost și cu o poveste de viață grea, dar cu un suflet mare - Daniela. Le-am fost tuturor extrem de recunoscătoare!
 Bianca - o persoană caldă și empatică, m-a ajutat chiar și azi, când scriu acest articol, după ce devenisem disperată că nu mai aveam decât bobițe, iar simandicoși cum au devenit puii, nu le papă decât amestecate cu conserve. 
Ei, între timp le-am mai și gătit supiță de curcan cu legume și orez, ficat de pui etc, că tare pricăjiți îmi păreau tot timpul.  


SANDY
Înainte de apariția puilor, m-am oferit să iau de pe stradă o cățelusă-adult, de talie mică, care fusese zărită în mai multe zone din oraș, dar nimeni nu se sinchisise să facă mai mult pentru ea decât să posteze anunțuri pe Face Book. Mi-am zis că fiind adult de talie mică, merge mai ușor cu gașca noastră și în plus de asta nu exista riscul să se contamineze cu posibilul virus de jigodie ce îmi fusese adus de puii dinainte. Și am numit-o Sandy! O dulceață de cățel, de aprox. 4 ani!
Doar că cine s-a gândit că gestul acesta va atrage după sine altul! 
Pe Sandy am apucat să o sterilizez, vaccinez, microchipez înainte de apariția puilor, așa că sosirea lor în căminul nostru a coincis și cu ieșirea ei din cochilie. Numai bine că i-a și adoptat, se vedea clar că avusese pui la viața ei. După ce aceștia s-au mai întremat, a început să se joace ”câinește” cu ei, să îi învețe cum trebuie să se comporte etc. Drăguț, doar că de fiecare dată când mâncau puii, voia și ea să pape, pe semne i se stimula foamea, exact ca atunci când alăpta. 
Și ține-te joacă, fugă, țipete, urlete, tot tacâmul. Lumea lor, ce mai!


Între timp Sandy a plecat, prin englezoiacele de la adăpost, în UK; sper să primesc în curând vești de la adoptatorii ei. Cert e că momentul s-a potrivit de minune, pentru că deja nebunia din casă, datorată vioiciunii Săndicăi, începea să depășească suportabilitatea. Și aici mă refer la jocurile pe care le trăgea în echipe, când cu puii, când cu Rocky- cel mare, al nostru.

BOBO și problemele lui
De la bun început am observat că ceva nu era în regulă cu masculul. Și comparându-l cu surioara lui, îți puteai da seama că el nu a ținut pasul cu ea în dezvoltare. Plus că și forma capului era mai ciudată. Mi-era teamă de o hidrocefalie. Ochii îi erau de două culori (heterocromie), dar pe lângă asta, ochiul de culoare normală părea mai mărit și lăcrima. Și nici nu părea să vadă bine. Apoi, când mânca, nu se putea ține pe lăbuțele din spate, se lăsa pe fund. Nu putea să calce normal pe pernițe, ci pe metacarsiene (oasele de deasupra), iar acestea aveau o formă curbată.
Normal că am fugit cu el la Cluj (după alte apeluri pe FB pt fonduri pt investigații la care au răspuns vechii mei prieteni din Suedia, Anglia și State). I s-a făcut radiografie craniană, dar nu a fost concludentă pentru hidrocefalie. Apoi am mers la neuro, acolo ni s-a spus că mai degrabă din cauza ochilor ar avea dificultăți de mers, echilibru etc. Am mers la Ofta, acolo a fost suspectat de glaucom, dar fiind încă mic, ni s-a recomandat să revenim după ce mai crește, să i se facă un test de fund de ochi etc. Iar în cazul în care avea să se scarpine cu lăbuța, ceea ce însemna că l-ar durea, să-l aduc mai devreme.
Sinceră să fiu n-am fost satisfăcută de informațiile primite. Mai ales că eu îl vedeam cum se agită, că nu se poate ține pe lăbuțe, că se împiedică etc.
I-am pus pe amândoi sub tratament cu calciu, fiind evidentă lipsa acestuia din alimentația de până atunci.


Între timp au crescut, iar dacă Sissi s-a dezvoltat frumos, ca o gazelă, spintenă și subțirică, Bobo părea să semene mai degrabă cu un luptător de sumo. Iar când pășește, se poate auzi un sunet apăsat, de mers greoi, asta pentru că nu își poate echilibra greutatea pe lăbuțe. 
Acum că au mai crescut, se poate vedea cu ochiul liber cum coloana lui Bobo este curbată, iar la mijloc are și un vârf, iar lăbuțele din spate, deși și-a corectat mult postura, tot mai curbate decât normalul sunt. Așa că trebuie să-mi fac curaj pentru un nou apel la ajutor, și să-l duc de data asta la un ortoped. Nu știu dacă se mai poate face ceva, dar măcar să aud părerea specialistului și, mai ales, la ce să mă aștept.

Cert e că într-o lună, ambii au crescut rapid. Iar judecând după lățimea lăbuțelor, cred că vom avea de-a face cu căței de talie medie spre mare, cel puțin în cazul lui Sissi, cam ceva în genul unui câine de vânătoare. Așa și aduce, după urechile lungi și picioarele înalte, corpul suplu. De Bobo nu știu ce să zic, dacă la început credeam că va arăta mai degrabă cu un șoricar (cu lăbuțe scurte și groase), acum pare că s-a mai înălțat. Oricum tot nu ajunge de mărimea lui Sissi.

Și sunt în continuare de nedespărțit. Am fost nevoită să le cumpăr un vas mare, pentru că le place să mănânce doar împreună, să doarmă împreună, să se joace împreună. Nu știu dacă vor putea fi despărțiți, mai încolo, cert e că Bobo se folosește de surioara lui pe post de ghid. Când se vede singur, începe să plângă, căutând-o pe ea sau pe mine. Ah, păi este un mămos de numa'-numa! Noaptea se cere la mine-n pat (că doar de când ne-au invadat viața, am fost nevoită să mă mut în camera bunicii, ca să nu-i deranjeze pe ceilalți noaptea, când se trezesc de mai multe ori, își fac treburile, își tot schimbă locul de dormit, se scarpină zgomotos, etc).


Cum s-ar spune, am (din nou) full job. De noaptea! Dar nu pot să nu afirm că sunt niște scumpi, nu pot să mă abțin să nu-i pupăcesc bine-bine când am timp, să îmi bag nasul și să inspir mirosul de puiuț din blănița lor, să le mângâi burticile catifelate și calde. Curată terapie, ce mai!
Dacă vă întrebați cum mai stau cu atacurile de panică..., ei bine, de când am acest nou job, au dispărut! Așa cum ziceam în introducere,  se pare că ”Acel-Cineva știa mai bine ce am nevoie ca să mă scoată din starea care mă chinuia de mai bine de juma'  de an! Și pare că funcționează! Doar că sunt foarte obosită. Și mai sunt și ... ”arestată la domiciliu”. Sper să treacă și asta și să mă pot echilibra cu toate. Și să-i văd pe ăștia mici că sunt adoptați și ajung într-o familie frumoasă. Și poate împreună!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

În atenţia posesorilor de patrupede - Tusea de Canisă

Atitudinea omului faţă de animale

Ochisor - o iubire de caine