marți, 24 ianuarie 2017

Rămas bun scumpul nostru mult iubit!

Mi-a trebuit ceva timp ca să pot scrie această postare. E poate cea mai grea de până acum, grea prin durerea care presimt ca va răzbate prin fiecare cuvânt, dar trebuie să o fac. Va fi totodată și ca o sesiune de terapie pentru mine, care să mă ajute să eliberez, prin cuvinte, durerea din suflet.

Încercam demult să mă pregătesc pentru acest moment, eram conștientă că va veni, fiind vorba de firescul vieții. Am fost alături de prieteni care au trecut prin așa ceva, însă nimic, niciodată nu te poate pregăti pentru a face față propriilor tale emoții atunci când se întâmplă.  Ele te pot înălța sau te pot doborî, într-o clipită. Căci, așa cum spunea cineva, existența momentului prezent este o respirație între ”uau” și ”poc”, adică momentele de bucurie/exuberanță maximă și cele aducătoare de durere mare, care îți produc căderi sonore.

Cei care mă cunosc știu că Începutul aventurii mele în lumea minunată a animăluțelor a început mult mai târziu decât mi-aș fi dorit, în urma cu mai bine de 16 ani. Și a început cu Lucy, teckelița dorită de nepotul meu, pe atunci un copilaș adorat de bunica lui (mama mea) și care a fost gata să-i satisfacă orice dorință. Și așa cum se întâmplă de obicei, dorința copiilor de a avea un cățel la o vârstă mică este mai degrabă un moft, ce trece destul de repede, de aceea nu este indicat ca părinții să răspundă imediat. Așa m-am ales eu cu cățelul visat încă din copilărie, mai puțin rasa, pe vremuri dorindu-mi un boxer. Dar după ce am cunoscut mai bine teckelașii, am ajuns sa afirm că sunt cei mai drăgălași căței ever, o mixtură de curaj, încăpățânare, drăgălășenie, voioșie, prietenie fără limite si enumerarea ar putea continua. Deci povestea începutului o puteți citi aici.

Lucy a născut 4 puișori superbi, chiar în casa în care locuim și acum, in urma cu aproape 13 ani (in martie 2004). Și dintre ei s-a evidențiat unul ciocolatiu, pentru că era cel mai mare și mai bondoc și pentru că, la naștere, a trebuit să-l răsucesc ușor căci se cam blocase la ieșire. Era tot valuri de grăsime, exact ca bebelușii.
Și tot nepotul meu a fost cel care m-a rugat să i-l dau lui căci, vezi-tu-doamne, după 3 ani de zile s-a mai înțelepțit și va știi acum să îngrijească un cățel. Iar eu am cedat, cred că mai mult datorită unei dorințe ascunse de a păstra în familie ghemotocul acela pe care-l scosesem cu mâinile mele. 

Doar că e greu să faci față unui bulgăraș de energie, să-l scoți de trei ori pe zi afară, adică să-ți faci tu programul după nevoile lui.  Așa că, până la urmă, după aprox. un an, bulgărașul acum alungit a ajuns înapoi în casa în care s-a născut, cu numele de Freddy.



Plin de energie cum era, o cam stresa pe mă-sa nevoie mare și pe noi pentru că mereu trebuia să intervenim să-l oprim, când vedeam că finuța de Lucy nu mai rezistă.


Crescând, Freddy, Freduțu, Fred, Fredu, Fredulă ... și-a mai revenit nițel, dar iubirea față de Lucy nu contenea să și-o arate zilnic, de cum deschidea ochii dimineața.

Chiar obișnuiam cu soțul să vorbim îngrijorați despre cum va rezista Fred după ce Lucy nu va mai fi, noi crezând că dacă ea e mai mare cu trei ani, e cumva normal ca ea să ”plece” prima.
Însă lucrurile rar stau așa cum ti se pare ție ”normal!.

Sănătatea lui Freddy a inceput să scârțâie vizibil prin 2014, când a avut o suită de crize ce aduceau a indigestie. L-am dus zilnic la vet, i s-au făcut perfuzii cu diverse medicamente, dar pentru că starea lui nu se îmbunătățea, l-am dus la clinica Biovet, din Cluj (Făget). Acolo, după mai multe investigații (raze, ecografie, analize de sânge), am aflat că Freduțu nostru suferea de prostată. din cauză că îi era foarte mărită avusese acele crize, iar chisturile de pe prostată erau un plus la problemă. S-a impus nevoia urgentă de castrare, doar că la vârsta lui anestezia era prea riscantă și nici un vet nu și-a luat resposabilitatea de a-l mai anestezia pentru vreo intervenție, și asta de câțiva ani încoace. Ca de obicei când am animăluțe bolnave, îi iau la rând pe toți veterinarii cu care colaborez, ca sa aud mai multe opinii și să aleg cea mai bună soluție. Așa am ajuns la Veterianarius, la cel mai vechi colaborator al asociației noastre, dr Peter Madaras, care a zis ca nu mai e de lăsat necastrat, așa că a venit cu soluția de a-l anestezia doar local. Zis și făcut.

Eu am avut emoții cât casa, am și iesit din clinică, să mă plimb, dar n-am apucat să ajung prea departe că m-am și pomenit strigată. Doctorul era deja cu Freddy la poartă, iar dragul de el cu codița-n sus, balansându-și corpul așa cum făcea de fiecare dată când era încântat. Doamne ce drag mi-a fost de el să-l văd plin de viață și fericit. era clar că fericirea i se trăgea de la faptul că scăpase de pe masa de operație și că ieșise din clinică.

Mereu m-am certat pe mine însămi pentru că am tot tărăgănat castrarea lui Freddy. Toți cățeii noștri și cei ce doar ne-au tranzitat căminul fuseseră castrați/sterilizați, doar el a rămas. E drept că, mai demult, a avut câteva iubiri pasionale, de pe urma cărora au rezultat niște pui superbi, dar de știam pe atunci ce preț avea să însemne, pentru sănătatea lui, lăsarea ”bijuteriilor” intacte, o făceam cu mulți ani înainte. Și totusi nu am amânat acest lucru pentru a-i lăsa posibilitatea de a se ”iubi”, chiar nu mai vroiam să-l las la împerecheat pentru că se îndrăgostea nebunește și nu mai mânca nimic cu zilele, toată ziua stătea la poartă să își aștepte iubita și slăbea văzând cu ochii. Nu dormea, era foarte agitat și mi se rupea inima să-l mai văd în starea aia. Dar pur și simplu nu am avut timp să mă ocup de problema asta, cazurile de la adăpost fiind mereu o prioritate. 

După operație a fost ok, la controlul de un an ni s-a spus că prostata a scăzut și că va mai scade, de unde eu am înțeles că nu va mai fi o problemă. Însă după castrare a început să manifeste incontinență urinară, mai puternic în momentele în care găteam sau mâncam, deci era legată de emotii/stări. Așa că am ajuns să folosesc pad-uri absorbante pentru bebeluși, pe sub masă sau pe pat. Pe lângă astea, schimbam o mulțime de prosoape pe fotolii și pe pat, pe care le spălam tot la 3 zile. Era destul de obositor, enervant uneori, dar devenise un automatism, așa că ne-am obișnuit și cu asta, doar Freddy să fie ok. 

Între Crăciun și Anul Nou, mi-a atras atenția faptul că Fredu a căzut de vreo 3 ori de lângă mine, de pe pat. A fost o perioadă aglomerată și nu am observat exact momentul când a debutat problema, doar după vreo 2-3 zile, Pe lângă incidentul cu căzăturile, am observat că mergea ușor într-o parte (trăgea spre dreapta), iar lăbuțele de pe aceeași parte nu se mai mișcau normal. Pe cea din față călca înăuntru și se dezechilibra. Mă aplecam mereu după el, să i-o aranjez, să-l ajut să calce normal pe ea, dar era cam agitat și nu prea stătea locului. Eu am bănuit că ar putea fi un AVC, așa că imediat am început cu telefoanele la veterinari. Am primit tot felul de recomandări, dar în lipsa unui RMN nimeni nu se aventura prea departe cu supozițiile. Iar 500 de lei pentru așa ceva nu aveam de unde să scot.

Următoarea zi însă au început adevăratele chinuri. Freduțu dormea învelit pe fotoliu, în timp ce eu strângeam prin cameră (ritualul nostru din fiecare dimineață), când, la un moment dat, am văzut că dădea să se ridice și nu putea. L-am dezvelit repede și atunci am observat că deja avea convulsii. L-am pus repede pe jos și l-am ținut să nu se lovească. Am observat că întregul corp, împreună cu capul, se contorsionau puternic spre dreapta, în timp ce la guriță apăruse spumă. Imediat se și scăpă pe el, ambele treburi. Criza a durat vreo juma' de minut, aproximativ, iar Flaviu se uita îngrozit la el. (Soțul meu, în urma operației pe creier, din urmă cu 6 ani, este de-a dreptul hipersensibil la afecțiuni legate de acest organ, mai ales că a și rămas cu o paralizie pe partea dreaptă, postoperator). Eu fusesem mai stăpână pe mine, pentru că citisem cu o seară înainte că, în caz de AVC pot aparea și convulsii, deci nu mă luase chiar prin surprindere. Am resunat veterinarii, mi s-a recomandat Fenobarbital pastile și Diazepam soluție rectală, cel din urmă în timpul crizelor. Dar cum nu sunt niște medicamente usor de procurat fără rețetă, am început să sun prieteni, să-i întreb de cunoștinte pe la farmacii. Apoi am aflat că sunt acceptate și rețetele scrise de medicul veterinar, așa că am ajuns în posesia fenobarbitalului. Am apucat să-i dau de două ori, la recomandarea strictă a veterinarului, dar a doua zi starea lui s-a înrăutățit simțitor. Toată noaptea s-a agitat, a plâns, a mai făcut o criză, după care agitația a crescut și vroia să umble prin toată casa, însă se poticnea încontinuu, nemaiavând stabilitate/siguranță pe lăbuțe nici cât avusese cu o zi înainte. Îl susțineam eu, dar nu reușeam la viteza cu care încerca el să umble. Se poticnea, se lovea de pereti, se bloca la coltul ușilor, fără să mai poată ieși se acolo și plângea încontinuu. Așa a ținut-o toată noaptea, iar nouă ni se rupea sufletul.

Plânsul acela a fost motivul culminant ce m-a determinat să iau soluția finală; înțelegeam că se chinuie, că îl deranjează starea în care se afla, imposibilitatea de a se mai deplasa și că nu mai sunt șanse să se facă bine. Iar ziua următoare parcă deja nu mai știa ce face, cerea încontinuu de mâncare, după care se aseza în pătuțul lui Piky de sub biroul soțului, la calorifer și adormea. Apoi se trezea, făcea iarăși o criză, după care repornea agitația și plânsul acela care pur și simplu mă zgâria pe suflet.

În acel moment am clacat și eu. Era prea multă durere, era vorba de puiul meu iubit, cel care ani de zile fusese ”umbra” mea, "codița" mea, iar acum se chinuia în ultimul hal și eu trebuia să-l ajut, luând hotărârea finală. Conștientizam că nu-l mai pot lăsa să se chinuie, că nu mai era deloc calitate în viața lui, că nu mai aveam ce acoperi cu prosoape sau pad-uri absorbante ca să-i fac traiul mai ușor. Am sunat cel mai apropiat dintre veterinari și l-am rugat să vină el la noi. Așteptarea lui a fost cel mai greu moment prin care am trecut. Mi s-a făcut rău de la stomac, simțeam că voi leșina, a trebuit să mă întind în pat, au început frisoanele, apoi tensiunea mi-a luat-o razna. Mi-am dat seama că nu mai rezistam așteptând, veterinarul fiind ocupat cu alte cazuri grave la cabinet, așa că l-am rugat pe nepotul meu, cel ce îl alesese pe Fredilică din ciub. în urmă cu 13 ani, să vină el să se ocupe, împreună cu soțul meu, de acest ultim detaliu. Eu eram ca paralizată, în pat, nu m-am putu ridica nici măcar să-mi iau rămas bun de la puiuțul meu. Mi se rupea sufletul, dar nici nu vroiam să mă simtă în halul acela. După ce au ieșit cu el pe usă, înfășurat într-unul din prosoapele lui, am izbucnit în hohote de plâns și am urlat de durere. Niciodată în viață nu am făcut așa ceva, nici măcar în urmă cu un an, când murise mama, pentru că, în cazul ei, mă rugam necontenit la Dumnezeu să-i curme El suferința. (Ea săraca îmi tot spunea să o duc in Olanda, să o eutanasieze, acolo fiind permis așa ceva și pentru oameni). Acum însă adunasem, într-un timp scurt, o durere prea mare care m-a copleșit și parcă nu mai încăpea în suflet, iar urletul acela a însemnat oarecum și eliberarea acesteia.
  
M-am liniștit doar după ce i-am știut tupușorul înmormântat în curtea aceleiași case în care, în urmă cu 13 ani, venise pe lume. Măcar ”haina” lui de cățel curajos și extrem de iubitor să rămână aici. De restul am rugat-o pe mama să se ocupe, să fie Acolo, în Comitetul de Primire, să nu cumva să se simtă Freduț singur și speriat. Sper din tot sufletul că așa a fost.
A doua zi a fost ziua de naștere a soțului, dar nimeni nu mai avea chef de sărbătorit. Chiar și bunica a fost șocată să audă că Freddy a murit, ea care nu e deloc empatică vizavi de animale. Dar i-a părut sincer rău după puiuțul familiei care, în fiecare zi, stătea pe patul ei, cât eu trebăluiam prin bucătărie. Pe mine, durerea despărțirii de Freddy m-a țintuit la pat, am fost ca o legumă timp de două zile. Soțul plângea în camera bunicii, iar când ne întâlneam, făceam eforturi să ne păstrăm tari. Dar cum deschideam subiectul, cum durerea dădea pe dinafară, iar soțul se întorcea brusc și se retrăgea în camera bunicii. Am depăsit cu greu acest eveniment și cert e că va mai trece mult timp până să uităm, iar rănile din suflet să se cicatrizeze.

După "plecarea" lui Freduțu ceilalți căței nu au dat semne că l-ar căuta sau l-ar aștepta, nici chiar Lucy - mama lui - nu părea că îi simte lipsa. Erau și ei obosiți după zilele în care nu dormisem nici unul.  Mi-a fost într-un fel ciudă pe Lucy, mai ales că Freddy fusese atât de atașat de ea și știam că dacă cumva ar fi plecat ea înaintea lui, el ar fi suferit enorm. Dintre toți, doar Rocky - cel mai mare ca mărime, dar și cel mai afectuos, s-a comportat ciudat. Prima dată am crezut că are din nou probleme digestive pentru că stătea supărat pe pat, nu mai vroia să se joace cu Zoe, nu-l mai interesa mâncarea, mă privea lung cu niște ochi triști. Apoi am înțeles că, de fapt, el era supărat pentru că Freddy nu mai era, ei doi fiind de multe ori foarte afectuoși unul cu celălalt. M-am intins lângă el și l-am mângâiat. încercând să-i mai alin tristețea. Apoi, după câteva zile și-a revenit și el.


Terapia mea a fost, și în cazul despărțirii de Freddy, munca fizică, Mi-am tot făcut de lucru prin casă, am făcut curățenie, am spălat toate păturicile, toate prosoapele, toate așternuturile de pat pe care stătuse sau dormise Freduțu în ultima săptămână din viața lui. Parcă, prin asta, încercam să spăl durerea pricinuită de dispariția lui din viața noastră. Îndepărtând orice miros, orice fir din blănița lui ciocolatie de pe lucrurile din casă, încercam de fapt să îndepărtez acei spini ce-i simțeam atât de dureroși în inimă. 

Și doar acum, la aproape o lună de la plecarea lui, am avut puterea să scriu această ultimă postare despre puiul meu cel drag. Și asta în mai multe reprize și printre șiroaie de lacrimi. Dar am vrut să o fac neapărat pentru că animăluțele noastre sunt membri importanți ai familiei noastre și merită să-i amintim. Iar Freddy și-a lăsat puternic amprenta în sufletul nostru; a trăit intens, a iubit puternic, a fost un luptător și un curajos, până în utima lui clipă. Nu a vrut să cedeze în fața bolii, care nu știm exact ce a fost, poate o tumoră, poate mai multe AVC-uri, oricum nu mai are rost să ne gândim la asta. Merită în schimb să facem efortul să ni-l amintim în zilele lui bune, o personalitate puternică într-un trup micuț.


Rămâi cu bine scumpul nostru puiuț, noi nu te vom uita nicioadată!









Postări populare