joi, 25 februarie 2016

Câinii vecinilor, cazuri de rezolvat pentru mine!

Problema cu câinii vecinilor a început în anul 2011 când, în urma neglijenței lor (comportament de altfel specific familiilor de romi), am fost nevoită să o iau la mine pe cățelușa lor care rămăsese paralizată în urma unui accident de mașină. Povestea ei am scris-o la vremea aceea si poate fi citita aici. Ei bine, după ce s-au scăpat de ea și m-au încărcat pe mine cu o mulțime de probleme, au mai luat un pui, tot femelă. Când i-am văzut cu un cățel nou, pur și simplu mi-am ieșit din fire; cred că intuiam urmarea. Însă ei, foarte siguri pe ei mi-au taiat-o lung: ”A, nuuuuu, că de ea o să avem grijă!” Iar eu, neîncrezătoare, am scrâșnit un ”pe naiba”, printre dinți. Colac peste pupăză, în lipsă de inspirație (sau originalitate) și pe noua cățelușă au numit-o tot Nera, ceea ce deja o lega de predecesoarea ei. 

Spre deosebire de prima Nera (devenită Sasha după noua ei viață), Nera2 era de talie medie spre mare, metis de ciobănesc german. Dacă la început au ținut-o în casă (o cameră pe post de ...de toate), după ce și-au dat seama că a crescut, au început să o lase pe stradă, în fața casei. Doar că locul era o alee foarte circulată, printre blocuri, iar instinctul de apărare a teritoriului o facea pe cățelușă să latre la toți trecătorii. Reclamațiile au început să curgă așa că, ce s-au gândit ei, să o închidă în mica îngrăditură din spatele casei (curte), folosită pentru a depozita resturi de fier vechi și de lemne, culese de prin gunoaie. Între timp însă, au apelat (din nou) la mine pentru cele necesare; zgardă, lesă, tratamente, vaccin etc). 

Într-o bună zi mă trezesc cu fata familiei la poartă: ”haideți că Nera s-a lovit la picior”. Eu deja începeam să văd negru în fața ochilor și parcă mi-o și imaginam pe noua Nera în situația predecesoarei, cu fractură și paralizată. Realitatea a fost ceva mai blândă, de data asta, Nera 2 avea o ”simplă” fractură la lăbuța din față, ca urmare a ”unui accident casnic”: un palet rezemat de gardul curtii căzuse fix pe lăbuța ei. Normal că a trebuit chemat veterinarul nostru, iar pentru că nu am avut mașină să o duc la o clinică în Cluj, pt radiografie și o eventuală operație, vetul i-a pus niște atele și a pansat-o. I-am dat antiinflamatoare si antibiotic, iar cățelușa tânără fiind, și-a revenit în câteva săptămâni.

Pe urmă însă au curs adevăratele probleme. Familia a fost evacuată din casă de rudele soțului (aflat la închisoare). Pe Nera au dat-o la cineva, la țară, mi-au zis ei. Doar că după vreo săptămână, o văd pe Nera din nou prin zonă. Însă cum în casă locuiau alți oameni, nimeni nu o mai lăsa înauntru, iar sărăcuța de ea stătea tot pe afară și era mereu hăituită de  toată lumea. Și ca la noi, copiii aruncau cu pietre după ea, iar biata de ea nu înțelegea deloc ce se întâmplă.
La un moment dat au venit după ea stăpânii, au dus-o în noua locație unde se mutaseră, dar de fiecare dată ea se întorcea la prima ei casă. Iar ei ridicau din umeri neputincioși că nu au ce să-i facă. Îmi și imaginam cum cățelușa ”rupea” ușa apartamentului și fugea de acasă. Basme! Era clar că habar nu aveau cum să o îngrijească și să o obișnuiască cu mutarea.
După un timp s-au înțeles cu rudele să  lase în curtea din spate, legată. Atunci au început alte probleme pentru mine. Pe lângă faptul că nu avea cușcă, era mereu lovită de un bărbat din familie, pentru că ea ii lătra de fiecare dată când noii locatari intrau în teritoriul odată stăpânit de ea. Așa că la auzul meu era mereu hărțuit cu lătrături foarte agitate, urlete umane și lovituri de obiecte. Trebuia să ies, de fiecare dată, pe balcon și să strig la ei, dar fără folos.
Toate astea până într-o noapte. când am fost trezită de lătrăturile Nerei și de lovituri urmate de schelălăituri. Am ieșit pe balcon, dar fiind încă întuneric, nu am putut decât să deduc că cineva o bate. Am țipat cât m-au ținut plămânii, la care mi-a răspuns o voce masculină, cu un vocabulat extrem de bogat în înjurături, din care duhnea puternic un iz de alcool ieftin. Cu toate astea, țipetele mele au reușit să-l potolească pe agresor. Am așteptat să se crape de ziuă, să pot ieși și să văd de Nera. Ce am găsit, se poate observa în instantaneele de mai jos:

 

Pozele au fost făcute la 5 dimineața. Când am văzut gardul rupt, mi-am dat seama că Nera nu a fost bătută de noii locatari, că doar nu ar fi rupt ei gardul propriei locuințe. Sărăcuța de ea s-a speriat când m-a văzut la poartă. Era legată ”bine” cu lanțul, deci nu ar fi avut nici o șansă în fața agresorului. Mai mult de atât, nici nu avea unde să se ascundă/refugieze. Și asta se petrecea în luna iulie când, peste zi, erau călduri de nesuportat. Nici măcar un vas cu apă nu avea. Așa că primul lucru, i-am dus mâncare și apă, apoi am încercat să văd dacă e rănită. Am observat urme de sange pe o lăbuță, iar când am dezlegat-o să am adus-o la noi în curte, am văyut că șchiopăta. Culmea e că era aceeași lăbuță ce o avusese fracturată, mai demult. Am băgat-o într-o cușcă de transport și am acoperit-o, să se liniștească și să nu se iște conflicte cu gașca mea. 
În tot acest timp simțeam cum crește furia în mine, pentru că absolut nimeni nu se sesizase în tot acest timp. Nici la schelălăiturile Nerei, nici la urletele mele. Chiar așa adânc să doarmă toti?! În apropierea curții unde se petrecuse incidentul era o brutărie la care se lucra în tură de noaptea. M-am dus țintă la ei să-i întreb cum de nu au auzit nimic, dar mi-au zis că la barul din spatele brutăriei trag niște indivizi periculosi și deși au depus mai multe reclamații la poliție, nimeni nu a luat măsuri împotriva lor, așa că au învățat pe propria piele că e mai sănătos să stea în banca lor.

După mediatizarea cazului pe Face Book, am aflat și identitatea agresorului. E vorba un tânăr țigan, alcoolic notoriu, care-și petrece majoritatea timpului la acel bar. Toată lumea îl cunoștea sub porecla ”Coaie”. Tipul fusese deranjat de lătrăturile Nerei în timp ce zăcea mort de beat în fața barului din vecini. În poza de mai jos se poate observa după colț, o porțiune betonată și vopsită în galben, ca o bancă. Acolo zăcea tipul la 5 dimineața, după ce și-a vărsat furia pe bietul animal. 


Pe Nera am dus-o apoi la clinică, în Cluj, Pe mașină a fost foarte agitată, pur și simplu a desfăcut cușca, iar eu abia am reușit să o țin. Era extrem de speriată. Norocul a făcut să nu-i fie rupt osul, doar lovit. Lăbuța i se umflase bine și se vedea că o doare. Așa că am internat-o și a urmat o perioadă de tratament și recuperare. Mai târziu a fost vaccinată și microchipată. De sterilizat nu ne-am băgat pentru că foștii proprietari mi-au zis că a fost ridicată de hingheri, la un moment dat, cu promisiunea că va fi sterilizată și adusă înapoi. Târziu însă, după externarea din clinică, aveam să aflăm ca nu era sterilizată, pentru că intrase în călduri, lucru ce a produs alte complicații. 

La începutul șederii la clinică, Nera a fost foarte recalcitrantă, a reușit chiar să îndoaie barele de fier de la cușca în care era ținută, rănindu-și boticul încercând să se elibereze. Noroc cu niște voluntari, dar și cu îngrijitoarea de pe atunci, Cristina, care o scoteau tot mereu la plimbare și socializau cu ea.  

În timp, simțind că se află într-un mediu prietenos, și-a dezvăluit adevărata personalitate și a devenit un cățel extrem de iubit. Adora să iasă la plimbare, se obișnuise deja cu mersul în lesă, dar îi plăcea la nebunie să fugă după pisici. Într-una din vizitele mele, am scos-o la plimbare pe strada cu clinica, dar în momentul în care a văzut o pisică, s-a răsucit rapid și într-o clipită și-a scos capul din zgardă și tuleo după pisică. Pe moment m-am panicat, dar intuiția mi-a spus să nu fug după ea că se va indepărta și mai mult. Așa că m-am întors și am chemat îngrijitoarea. Între timp, Nera se întorsese din scurta escapadă și a acceptat înapoi lesa, fără figuri. Era de-a dreptul entuziastmată de aventură. De fapt, pentru ea fusese o distracție în toată regula.

Pentru ca să o pot salva pe Nera, încă de la bun început s-a implicat foarte mult mămica scoțiană a primei Nera (Sasha), prietena nostră Gail. Adoptând-o pe Sasha, a aflat toată istoria ei, inclusiv informațiile despre familia din care micuța provenea. Așa că aflase de la început și de Nera 2 și de temerile mele că și ea va deveni un caz de rezolvat pentru mine. În momentul în care am postat apelul pe Face Bool, imediat după noaptea în care Nera fusese atacată, Gail a reacționat imediat. Într-un fel se simțea și ea legată de această cățelusă, ”urmașa” Sashei. M-a ajutat cu mediatizarea și așa am avut norocul să găsim o soluție, în cel mai scurt timp. 

După două-trei luni de ședere la Clinica Veterinarius, Nera a fost preluată de o altă salvatoare, din București, și cazată la o pensiune, unde a rămas până la plecarea în UK. Deja părea un alt câine față de ce fusese înainte. Era mult mai calmă, prietenoasă și jucăușă cu ceilalți câini, nu mai era nici așa de temătoare vizavi de bărbați. 
Odată ajunsă pe un pământ mult mai prietenos cu animalele, a stat o perioadă în familia unei doamne care se ocupă cu salvarea câinilor din România, prin a cărei organizație preluase de fapt cazul Nerei. Acolo, eroina noastră s-a instalat imediat, simțindu-se ca acasă și devenind de nedezlipit de lângă fetițele doamnei. Ea crescuse de mică alături de copii, așa că prezența micuțelor a ajutat-o foarte mult să se acomodeze cu noul cămin. Când am primit pozele cu ele, nu-mi venea să cred ochilor! M-au încercat o mulțime de sentimente amestecate, eram foarte fericită pentru că reușisem să o scot din mediul acela periculos, pe de altă parte eram furioasă pe oamenii care i-au făcut rău și pe întreaga situație. E foarte frustrant să vezi cum la tine în țară un câine ajunge atât de ușor batjocorit fiind greșit înțeles și împins spre o viață chinuită, plină de stres, teamă, lipsuri de tot feluri și, ce e mai rău, lipsit total de afecțiune. Adică o mixtură otrăvitoare pentru personalitatea oricărei ființe! Nu e mare lucru să modelezi calitățile unui câine, dar pentru asta în primul rând trebuie să-l tratezi cu respect, să-i înțelegi nevoile și să-l faci să se simtă în siguranță și iubit. Iar rezultatul este o adevărată hrană pură pentru suflet!

 

                              

 

După câteva luni de foster în familia frumoaselor fetițe, Nera a fost adoptată definitiv de către o altă familie, fără copii de data asta, dar foarte activă. Pe lângă ea mai adoptaseră și alți câini. Viața în noua familie îi priește mult Nerei, care a fost redenumită Iris. A reușit să se împrietenească și cu pisica familiei, fără să mai aibă pornirea de a o fugări. Doamna casei participă cu câinii  familiei la tot felul de concursuri de agility, acestea fiind la mare modă în UK; mulți căței salvați din România s-au dovedit extrem de buni, câștigând numeroase premii la aceste concursuri pentru că sunt inteligenți, docili și le place la nebunie acțiunea.


Nera/Iris și-a găsit în sfârșit locul în lumea asta, cunoaște acum stabilitatea și afecțiunea. Are un program și regim de viață normale, iar liniștea și pacea i se poate citi pe chip. E un cățel fericit acum, chiar dacă pentru a ajunge în acest punct, a trebuit să cunoască atâta mizerie. Creatorul a înzestrat animalele cu o mult mai bună capacitatea de adaptare, iar facilitatea cu care fac asta e mult ajutată de faptul că iartă răul făcut de oameni și au puterea să meargă mai departe, fără să-și piardă încrederea în specia umană. Abilități cu adevărat de invidiat!  





















miercuri, 24 februarie 2016

Igiena dentară la câini

Trebuie neapărat să vă împărtășesc experiența mea în materie de igienă dentară la câini. Din toti cei șase câini pe care îi am în prezent, teckelii au fost cei mai sensibili în ceea ce privește apariția tartrului. Poate și datorită faptului că sunt bătrâni, au acumulat mai multe depuneri dar problema la ei a fost mult mai gravă. Am încercat eu să-i curăt cu produse speciale de uz veterinar (periuța & pastă), dar nu am reușit, pentru că teckelașii mei au fost dintotdeauna extrem de sensibiloși! De câțiva ani încoace pur și simplu nu mai suportam să mă uit în gura lor. Când mâncau sau când își deschideau gura, mă îngrozeam de ce vedeam, șă nu mai spun de miros. Iar stresul era cu atât mai amplificat cu cât nu reușisem să găsesc o soluție pentru a-i curăța, așa cum ar fi fost nevoie. Datorită vârstei înaintate (15 și 13) și a unui murmur cardiac, veterinarii cu care colaborez au refuzat sa-i tranchilizeze. Apoi mai era si trista intâmplare a teckeliței uneia dintre colegele mele de asociație, care a fost dusă la vet, tot pentru detartraj si nu s-a mai trezit deloc dupa intervenție. Iar colega a suferit enorm. Episodul ăsta mă bântuia mereu și eram împărțiță între frica de a-i pierde și sentimentul că sănătatea le va fi afectată de dantura stricată.

Asta până toamna trecută, când un vet tânăr de la clinica Biovet (Făget/Cluj) s-a ”incumetat” să-i adoarmă cu ajutorul unui aparat de narcoză. Dar nu înainte de a le face analize complete (biochimie&hematologie). M-a avertizat că dacă rezultatele nu vor fi ok, nu va face intervenția. Norocul a fost că totul a fost în limite normale (mai crescute în cazul colesterolului si probele hepatice, dar eu le-am pus pe seama unor snack-uri pt pisici, ce le primisem de la niste doamne din Germania). Intervenția a fost făcută de trei veterinari, el monitoriza tot timpul semnele vitale la aparat, iar ceilalți doi curățau dantura. De partea cealaltă a geamului, eu trăiam emoții mari dar, cu toate astea, știam că va fi bine. Și așa a și fost. Totul a decurs bine, teckelașii mei au suportat bine intervențiile și s-au trezit imediat după încheirea lor, fără absolut nici o urmare/reacție negativă. Iar mie pur și simplu mi s-a luat un bolovan imens de pe inimă când i-am văzut cu dinții albi, de-mi venea să-i sar de gât tânărului vet și să-l pup tot bine! La final au primit și un tratament cu antibiotic specific pentru cavitatea bucală (stomorgyl), pentru câteva zile.

Imaginile de jos sunt mai mult decât grăitoare (mulțumesc veterinarului că le-a făcut):

LUCY
 



FREDDY:



Contrar așteptărilor, dantura lui Freddy a fost mai afectată decât a mamei lui, Lucy. Eu credeam că va fi invers, ținând cont că ea e mai bătrână. Lui Freddy i-au fost extrași mai multi dinți chiar și două măsele (toate pentru că deja se mișcau). 

Primul semn de mai bine a fost dispariția respirației urât mirositoare. De obicei, când mergem cu mașina, lui Freddy (asigurat cu lesă in bancheta din spate) îi place să stea cu lăbuțele din față sprijinit de scaunele noastre și să privească înainte, prin parbriz. Dar din cauza respirației foarte mirositoare, trebuia să ținem geamurile deschise, indiferent de anotimp. Ei bine, dupa detartraj, mirosul a disparut complet!

Pe de altă parte, în cazul lui Lucy, dacă înainte de intervenție mai toată ziua dormita (sunt sigură ca o dureau dinții), dupa curațarea lor parcă a înviat! A devenit mult mai activă și extrem de pofticioasă. Încontinuu cerșește mâncare, ceea ce de mulți ani nu s-a mai întâmplat! Mănâncă mult mai bine acum si starea ei generală e mult mai bună. 

Așa că, am scris această postare cu scopul de a trage un semnal de alarmă cât de importantă este igiena dentară și la animale! Exact ca la oameni. 
Din păcate însă continui să întâlnesc oameni care nu pun mare preț pe asta, chiar și după episoade negative, gen infectii dentare în care puroiul de la dinți erupe prin nas sau prin ochi. Ei se limitează la un tratament cu antibiotic, adică aleg calea mai comodă dar ineficientă pe termen lung, pentru că oricând un abces poate reapare și chiar să devină fatal pentru un câine bătrân. Doar că românii mai au multe de învățat în ceea ce privește îngrijirea unui animal de companie.

Eu sper că cei ce citesc acest material să-l găsească de folos și să se ocupe de animalele lor așa cum au nevoie acestea. La câinii tineri, tranchilizarea nu presupune atât de multe riscuri ca la cei bătrâni. Dar și pentru cei din urmă, vedeți că există soluții ceva mai puțin riscante. Medical vorbind, orice tip de anestezie este riscantă, însă în cazul aparatului de narcoză important e că se poate monitoriza continuu semnele vitale și dacă ceva nu e în regulă, animalul poate fi trezit imediat.

Plus că, de exemplu Freddy al meu, dupa anestezia cu ketamină, avea reacții urâte, urla, plângea, adică ceea ce medicii numesc  ”crize de halucinații”. Nu prea au fost ele dovedite științific pentru că animalele nu pot vorbi să povestească ei ce au simțit, dar cel puțin asta se presupune a fi. Însă nu toți câinii au astfel de reacții. Am avut mulți care s-au trezit, în mod normal după intervențiile chirugicale, alții care urlau și încercau să se urce pe mobilă, pe pereți și erau greu de potolit. De aceea trebuie monitorizați cu atenție și după terminarea unei intervenții. Pe mine ce mă deranjează foarte mult la anestezicele cu ketamină este mirosul degajat de pielea animalelor, până la eliminarea substanței din organism. Pur și simplu mi-e foarte greu să stau lângă ei, ficatul meu respingând puternic mirosul acela de medicament.   



Familia noastră patrupedă, ep. 1: PIKY

De mult mi-am planificat să scriu despre patrupezii noștri și cum au intrat ei in familia noastră. Unii voit, altii intâmplător, alții forțând intrarea.
Dar azi voi incepe cu ultima venită și rămasă. Că de la venirea ei au mai trecut alții prin casa noastră, dar au plecat spre alte căsuțe, mult mai bune pentru ei.
Piky, că de ea este vorba, e o combinatie de pekinez (zic unii) sau de pincher pitic (zic altii). Cert e că întocmai ca toate rasele mici, are o personalitate uriașă. Când ne mai distrăm pe seama ei, ne place să amintim de complexul (sindromul) Napoleon, că tare i se mai potrivește.


 ”Bestiuța familiei”, cum mai e numită, a aterizat la noi după o istorie zbuciumată. Pui fiind, a aparținut unei familii de țigani care mai mult o ignorau. Așa că de mică s-a obișnuit să se descurce singură și să lupte pentru existență. Vară fiind, nu se gândea nimeni să-i pună un vas cu apă la îndemână, așa că singura soluție pentru ea a fost să bea din apa în care femeia casei spăla rufele și asta doar după ce apa era aruncată la canalul din curte. Apă cu detergent si chiar cu înălbitor. Mă mir că nu a sfârșit otrăvită. Mai departe, mergând pe modelul câinilor liberi și dornici de aventură, a început să își manifeste curiozitatea tot mai mult în exteriorul curții în care trăia. ba luându-se după oamenii din familie, ba de una singură. Într-una din aceste ieșiri, a avut ghinionul să fie lovită de mașină. Micuță fiind, nu a fost mare lucru ca osuțele ei să se rupă în urma impactului, așa că s-a ales cu fracturi la labuțele din spate si la bazin. Dar nici suferința ei nu a impulsionat oamenii din familie să facă mai mult pentru ea decât făcuseră până atunci, așa că a fost lasată ”în pace”, iar oasele i s-au vindecat de la sine, in timp si total aiurea. Drept pentru care a rămas cu un mers ciudat, o pozitie despre care, cei ce nu o cunosc, ar zice ca stă să facă pipi. Plus ca o labuță are rotula fugită de la loc, așa că nu prea se poate folosi de ea. 
 La noi a ajuns dupa un an de foster la o doamna in vârstă si cu numeroase probleme de sănătate. Ni s-a spus că ar avea cam 2 ani (prin februarie 2014). Era supraponderală, așa că am pus-o la dietă și, în timp, greutea i s-a echilibrat iar micuțul ei corp a recăpătat forme normale staturii ei. 

Am dus-o la mai multi veterinari, să vedem dacă se mai poate face ceva cu labuțele ei, dar toti mi-au zis că dacă nu suferă si poate merge, nu are rost să o opereze, să-i rupa oasele si apoi să i le pună in poziția normală. Așa că a rămas ... specială. 

Intrarea in familia noastra patrupedă și-a făcut-o destul de dur. A pișcat-o pe Zguby de bot când s-a apropiat de ea, să o miroasă așa că înainte de a se mai apropia și alt cățel de ea, am intervenit. Pe urmă am observat că așa reacționează ea de fiecare dată când se apropie un câine străin de ea. Primele zile au fost destul de încordate, de ambele tabere, dar dupa un timp s-au obisnuit cu ea și ea cu noul mediu și totul a decurs normal. Atât de tare s-a obișnuit încât, când am lăsat-o la doamna de la care am preluat-o, nu mai era interesată de nimic și tot timpul a stat cu urechile ciulite, așteptându-ne. 
În ceea ce privește alegerea ”stăpânului”, mi s-a părut foarte ciudat că de la început l-a ales pe soțul meu, rămânând la picioarele lui, tot timpul cât el stătea la calculator. Iar când se ridica, era ca umbra lui. Iar eu mă întrebam de ce oare, ținând cont că eu o hraneam, eu o scoteam la plimbare, o drăgăleam, etc. Apoi am înteles că a ales acel loc ca fiind mai ”lejer”, adică mai puțin solicitat de ceilalți căței ai familiei, așa că avea cumva parte de liniște si intimitate, stând în camera în care era computerul soțului. 

Dar acum ”s-a dat” și ea cu restul, adică e mai mult pe lângă mine, cere să mă joc cu ea, doarme cu mine, sub patura mea, etc. Însă pendulează când la mine, când la soțul, ca nu cumva el să se simtă neglijat.

Nu ai cum să nu o îndrăgești! Are cea mai puternică personalitate pe care nu încetează să și-o fluture, s-a autoimpus pe post de șef de haită, iar restul lasă după ea. Nu că i-ar recunoaște poziția, ci pur și simplu nu-și pun mintea cu ea. Dar de departe cel mai bun amic al ei este Rocky, iar între ei e o prietenie ciudată ținând cont de diferența mare de dimensiuni (ea vreo 4-5 kg, el 30+!). Însă cum Rocky niciodată nu a fost conștient că el e cel mai mare ca talie, sfârșește mai tot timpul pișcat și mușcat de ea și de toți puii ce ne-au trecut pragul. Am observat la ea o chestie specifică câinilor de turmă (de întors oile), de fiecare dată când îi chem pe toti în casă sau la masă, tinde să-i adune exact cum fac acei câini, fugiind după ei si obligându-i să se grupeze. Doar că ei nu prea înțeleg ce vrea ea să le transmită, așa că se feresc de ea sau o ignoră. Doar bietul Rocky ajunge să fie mereu mușcat de labă, iar uneori, în special afară, îl pișcă de buze.   Dar se iubesc evident!
 

Cu Rocky legătura e foarte strânsă. Împreună o zbughesc pe ușă, în curte, împreună latră la trecători, împreună ies pe balcon. Aici faza e tare drăgută, dat fiind că Piky nu ajunge să vadă ce se petrece dincolo de marginea balconului, așa că stă pe prag urmărind reacțiile lui Rocky, de parcă acesta i-ar povestii ce vede el. Sunt comici tare de urmărit.
Însă nu toată lumea o simpatizează pe Piky! Bunica soțului nu o suferă că ”are gura prea mare”. La fel stă situația și cu socrii si cu vecinii. Chiar dacă bunica e aproape surdă, nu are cum să nu audă când latră Piky. De cele mai multe ori, lătrăturile ei sunt asociate cu exuberanța, bucuria de dinainte de plecare la plimbare sau atunci cand ne aude că am intrat pe poartă și urmează să apărem în casă, ori când le pregătesc mâncarea. Zici că vrea să anunțe pe toată lumea despre ”marele eveniment”, sunând din ”goarnă”. 


Mie mi-e foarte dragă tocmai pentru că e cea mai veselă creatură din casa noastră și ne arată, de multe ori cât de bine se simte ea, cât apreciază viața care o are. E o scumpă! Pe lîngă asta este și extrem de inteligentă și ascultătoare. Mi se pare că te înțelege din priviri.
Nepotul meu zice că e un cățel urât, însă eu o văd extrem de fotogenică!


Dar, la fel ca toți cățeii de taie mică, e și încăpățânată. Câteodată se lasă mai mult strigată când e în curte, nu vine imediat. Îi place să ”comunice” zgomotos cu trecătorii. La fel o face și când ne plimbăm pe stradă și trece pe lângă oameni. Eu simt că ea vrea să comunice cu ei, e un fel de salut, dar unii se tem, unii se uită urât, iar unii zâmbesc si atunci mă încumet și eu să le explic cum că ”așa povestește ea”.

Chiar dacă a fost sterilizată înainte de a avea pui, de fiecare dată când am salvat pui de pe stradă și i-am ținut la noi, ea ia luat imediat sub ”aripa” ei, fiind o excelenta mamă adoptivă. Îi păzea permanent, îi atenționa să nu cadă când se aventurau prea aproape de marginile patului sau se indreptau spre scari. Dormea cu ei în pătuț, se juca cu ei, exact ca o mămică adevărată. Și asta fără ca cineva să-i fi arătat!

Inițial am adus-o la noi pregătiți să o ținem doar în foster, până o va dori un potențial adoptator. Însă nimeni, dar absolut nimeni nu și-a manifestat intenția, așa că ne-am spus că sigur trebuie să rămână în familia noastră. Mi-ar părea rău acum să o mai dau, pentru că s-a înfipt adând în sufletul nostru și o iubim mult. E Piky a noastră și ne mândrim cu ea!

marți, 23 februarie 2016

Am revenit! Cu un mesaj pentru românașii belicoși și lipsiți de originalitate

Nu, nu mi-am abandonat blogul! L-am pus doar in stand-by, au fost alte multe ... de toate prin viata mea, asa ca prioritatile si-au spus cuvantul.

Ce vroiam sa scriu neaparat aici e un subiect pe care il tot regasesc in viata romanilor, un laitmotiv provenit dintr-o mentalitate ingradita rau, care ma scoate din sarite. Dar nu din cauza a ceea ce ar vrea  ei sa transmita (ca oricum nu mai transmit decat plictiseala), ci prin usurinta bolnavicioasa cu care se preiau ad litteram expresii/vorbe lansate din preputul gandirii Si uite asa, "calamitatile" folclorului urban isi imprastie semintele ...

Am primit si eu mesaje de genul "mai bine ai ingriji/ajuta un copil sau un batran, decat sa te ocupi de caini", iar acelasi mesaj/comment il poti regasi in absolut toate subsolurile la articole/poze privind animalele, pe net sau pe social media. Mi-e tot mai greu sa le accept prezenta si, din nou spun, nu datorita a ceea ce ar vrea sa transmita, ci prin folosirea peste limitele de toleranta admise a lipsei de originalitate! Motiv pentru care ajunge sa devina lipsit de continut!

Si n-am de gand sa las la o parte faptul ca noi (colegele mele si cu mine) am ajutat mereu si persoane greu incercate; ca am fost atrase, in mod special, de copii, de inocenta lor. Si fiindca n-ai cum sa ajuti doar copiii, ajungi sa ajuti toata familia. Pentru ca avem convingerea ca nimeni nu trebuie sa se chinuie, sa rabde foame, sa fie impiedicat sa se bucure de viata! Si asta pentru ca majoritatea iubitorilor de animale sunt fiinte empatice, care nu pot trece pe langa semenii lor fara sa incerce sa ajute. Iar referitor la batrani, oh, am ingrijit si ingrijesc inca! Si recunosc ca mi se pare mult mai dificil si mai solicitant psihic. D-aia imi vine, de multe ori, sa le zic lait-(de)motivantilor respectivi ca le imprumut cu placere, pt o saptamana, "batranul meu" si apoi mai discutam.

Ce ma supara mult la romanasul asta al meu e ca devine, pe zi e trece, tot mai lipsit de originalitate. Si ma doare sa vad asta pentru ca mie una mi-e tare drag de El. Mai frate, zau asa, nu mai copia, nu mai fi atat de plicticos! Nimic nu poate fi mai trist decat cineva lipsit de imaginatie, de creativitate, de originalitate. Asculta-mi sfatul si refocuseaza-te pe propria-ti persoana; vei avea sansa sa descoperi lucuri interesante care sa te ajute in propria evolutie si chiar sa-ti dezvolti creativitatea! Stiu ca romanului ii e mai simpatic sa critice, in special pe cei ce fac ceva pentru comunitatea lor, pentru semenii lor, decat sa-si infrunte si rezolve propriile probleme! Dar eu inca mai cred ca se poate. Hai ca se poate; acolo unde e vointa, e si putinta!

Si zau asa, NU MA MAI PLICTISI!!!

Postări populare