joi, 7 martie 2013

Ochisor - o iubire de caine

Mă pregătesc de ceva vreme să scriu despre un alt capitol important din viata mea, care a lăsat o amprentă puternică în sufletul meu, și anume despre frumosul, scumpul și mult iubitul Ochișor. 

Pe Ochisor l-am zărit, pentru prima dată, in toamna lui 2010, în stația de unde luam autobuzul spre casa, seara de seara. Era un caine mare, alb cu negru, solid, foarte frumos. Mi-a sărit în ochi pentru că nu-l mai vazusem prin zonă și, în plus, avea celebrul jujeu prins la gat, ceea ce mi-a dat de inteles ca era un caine ciobanesc. Fiind toamna, erau multe sanse ca turma sa fi coborat de undeva, de la munte, iar - asa cum se intampla de multe ori la noi, unii caini ciobanesti sunt ”concediati” la sfarsit de "sezon". M-am uitat bine la el, dar pe el nu il interesa nimic din jur. Statea retras pe spatiul verde, in spatele statiei de autobuz, ganditor. 

Au trecut luni de zile si frumosul ciobanesc nu se miscase din spatiul acela. Dupa un timp, am observat ca si-a mutat culcusul putin mai in sus, spre blocuri. Apoi am vazut ca era hranit de cativa locatari de acolo, iar barbatii care stateau in fata blocului, l-au acceptat ca pe cainele zonei. De fiecare data cand treceam pe acolo, il mangaiam, recunosc ca la inceput cu oarecare retinere, dat fiind statura lui impozanta, dar pe parcurs am observat ca, de fapt, era un catel foarte afectuos. Dragul de el, statea pe iarba toata ziua, tolanit. M-am gandit ca poate e si batranior, nu l-am vazut niciodata sa fuga dupa masini, sa zburde cu alti cainii. Statea cuminte in coltul lui. Apoi mi-am dat seama ca el, de fapt, continua sa-si astepte stapanul. A ramas luni de zile in locul in care fusese abandonat, asteptand intoarcerea omului pe care il slujise. Era un caine tanar, avea aproximativ 2 ani.

Apoi, in vara lui 2011, mai precis in luna august, trecand prin zona si cautandu-l cu privirea, am observat ca un ochi ii era umflat, albit si aproape ca îi iesea din orbita. Norocul a facut ca atunci sa fiu impreuna cu o voluntara din Olanda, venita sa ne ajute la adapost, iar ea inchiriase o masina ca sa putem transporta cainii mai usor, la veterinar. Cand l-am vazut, am zis ca nu mai e de lasat pe strada. L-am luat, l-am varat in masina si directia la Cluj, la veterinar. 


Acolo am aflat ca ochiul umflat poate fi rezultatul unei lovituri. I s-a prescris un tratament de proba, timp de doua saptamani. Daca in aceasta perioada, umflatura nu avea sa se retraga, ochiul trebuie scos. 
Problema era ca nu aveam unde sa-l tin. La adapost nu aveam nici un tarc liber, iar impreuna cu alti caini nu-l puteam pune. Am gasit o solutie ce parea buna la inceput. Un barbat isi cauta un caine de paza la casa, pentru ca era ”vizitat” de tiganii din zona, care-l ”usurau” de tot felul de obiecte metalice de prin curte. Am dus ciobanescul cu masina urmatorilor voluntari olandezi, iar omul l-a bagat intr-o sura. Acesta mai avea inca 3 catei, de talie mica, unul era legat in lant, dar era extrem de prietenos si jucaus. Mi s-a rupt inima cand l-am vazut. L-am intrebat pe om de ce tine legat un caine asa de mic, iar el a zis pt ca trebuie sa latre daca sare cineva gardul din spate, ca altfel vine in fata, unde e casa si sta toata ziua pe prag. Deci bietul catel era pe post de sonerie vie. Omului ii era cam frica de ciobanescul dus de noi, dat fiindca el nu mai avusese caini atat de mari si am observat ca nici nu stia cum sa se apropie de el, sa interactioneze cu un caine. L-a inchis in sura, unde erau paie peste tot si, prin crapatura usii, îi vâra repede o oala cu resturi ramase de la masa lui. La atât se reducea interacțiunea omului cu câinele, lucru care pe mine m-a deranjat.

 Au trecut repede si cele doua saptamani de tratament, insa nici urma de imbunatatire a ochiului. Asa ca vet-ul ne-a chemat la operatie. 

Odata ajunși acolo cu ciobanescul, după ce a fost anesteziat, doctorul a descoperit ca suferea si de o otita veche, cronicizata. Mi-a spus ca acest lucru s-ar putea sa fie totusi cauza umflaturii ochiului, adica infectia de la ureche să se fi tras la ochi. Norocul lui a fost ca nu s-a tras la creier. Atunci i-ar fi fost fatal. Vestea asta m-a cam dat peste cap. Nu știu cum, dar în cele câteva dăți cât am fost împreună cu ciobănescul, mai ales pe mașina, până la veterinar, s-a declanșat ceva între noi. O legătură de suflet, tăcută, dar puternică. Și totul s-a întâmplat doar stând unul lângă celălalt, în mașină. Eu îl mângâiam, el se uita la mine cu foarte multă încredere, abandonându-se total în voia mea. Cred că era prima dată când constientizam atât de puternic așa ceva.

După control, vet-ul a decretat: ”nu doar ochiul trebuie scos, ci și urechea!”. Iar eu avand mare încredere în experiența și capacitatea lui,  am zis OK. Operația a fost extrem de serioasă, a durat mult și a curs și foarte mult sânge. Stând acolo și așteptând, tehnicianul veterinar m-a intrebat dacă i-am pus vreun nume câinelui. M-am gândit puțin și primul care mi-a venit în minte a fost Ochisor.


Nici nu mai tin minte cât a durat totul, a fost mult oricum. Vet-ul mi-a explicat ca nu i-a cusut de tot orificiul de la ureche, i-a lasat un canal prin care eu sa pot sa-i introduc picaturi si sa se curete/dreneze urechea. Olandezii (studenti in ultimul an la medicina veterina) au apreciat mult acest lucru, explicandu-mi, pe drum, spre casa, ca e foarte periculos sa inchida de tot urechea, pentru ca infectia poate reapare si atunci, neavand un canal de comunicare cu exteriorul, pentru drenare, etc, singurul ”drum liber” este spre creier. 

 Tot atunci mi-am dat seama că Ochișor a devenit un caz serios și că șura bărbatului care avea nevoie doar de un câine mare, de pază, nu mai era un loc bun pentru el. Așa ca, pe mașină, am luat hotărârea să-l duc la adăpost si să-l tin într-una din încăperile din vechea cladire. 

Trebuie sa menționez că pe drum, am simțit (din nou), de data asta mult mai puternic, acea legatura de suflet infiripata între mine și Ochisor. Și văzându-l cu ochiul scos si cu pleoapele cusute, cu urmele de sange pe blanita, stând in toata masivitatea lui întins nepuntincios pe bancheta, l-am luat in brațe și l-am strâns la piept. I-am jurat că nu o să-l părasesc nicioadata și că o să fac totul pentru ca să-i fie bine. Și normal că lacrimile mi-au pornit șiroaie, la fel ca și acum, când scriu rândurile astea. Cei doi studenți olandezi se uitau la mine prin oglinda retrovizoare, dar am simtit la ei respectul față de emoțiile mele. Au tăcut tot drumul până acasă.

Îngrijirea post-operatorie a lui Ochisor a fost lunga și grea. Vet-ul ne avertizase ca va avea dureri mari și ne-a dat un medicament opiaceu, cu efect de calmare. Cel mai greu a fost foarte greu sa-i introducem in ureche picaturile, pentru ca din cauza durerilor nu suporta sa fie atins. I-am pus si un guler ca sa-l opreasca sa se scarpine, pt ca au inceput si mancarimile. 



După vreo luna de zile, au (re)început problemele la adăpost, iar proprietarii locației, prin directorul firmei, ne-au interzis sa mai folosim spatiile din cladire si au inchis-o. Așa că am fost nevoită să gasesc, din nou, o solutie urgenta pentru Ochisor. Singura pe care am gasit-o, a fost sa-l duc la o scoala de soferi din oras, in curtea acesteia, intr-un tarc mic de fier. Tarcul era impartit in doua, avea si doua cuști mici, iar pe Ochisor l-am dus acolo împreună cu colega lui de suferinta, Jennie, metis de ciobanesc german. Chiar daca spatiul era foarte mic pentru doi caini mari, era singura solutie care am gasit-o, intr-un timp atat de scurt. Acasa nu-l puteam aduce pentru ca aveam deja 5, dintre care 3 masculi, care nu ar fi fost deloc incantati de un mascul nou si mare. 

Timp de doua luni, am facut naveta casa-scoala de soferi, pe jos, cu sacul de mancare la mine si cu bucati de spate de pui, o ”delicatesa” care sa-i le faca sederea mai usoara lui Ochisor si lui Jennie. Dar la scoala de soferi mai erau si alti caini, iar de fiecare data cand apaream, toti faceau cerc in jurul meu, sa primeasca si ei bunatati. Ca sa nu mai spun ca pe atunci o aveam si pe Sasha, catelusa paralizata. Iar ea nu statea o clipa singura acasa, asa ca trebuia sa o car peste tot, dupa mine. O prietena din Italia imi trimisese un geanta pentru transportat caini si acolo o varam de Sasha, geanta o puneam pe umar, insa era un adevarat chin pt ca ea, fiind paralizata, nu-si putea controla echilibrul in balansul ce se crea in mers. Si se agita, iar mie imi taia geanta umarul. Trebuia sa ma opresc, sa pun geanta jos, sa o las pe Sasha sa se mai linisteasca, apoi din nou porneam la drum. Dar cel mai greu din toate a fost momentul când trebuia sa ma intorc acasa si sa-i las singuri pe Ochisor si Jennie. Ochisor scotea niste urlete ingrozitoare, iar eu înetelegeam că striga după mine, să nu plec. Atunci simteam la propriu cum mi se rupe inima. Si din nou ma napadeau sentimente de uriasa frustrare. De ce nu pot mai mult, de ce nu am posibilitatea sa-i ofer niste conditii adecvate???
Recunosc ca a fost o perioada cumplita, ca sa nu mai amintesc si de cheltuielile la care m-am inhamat in acea perioada si cu ingrijirea Sashei si cu asigurarea hranei pentru Ochisor si Jennie, plus cateii de la scoala de soferi.

Cand a început sa dea frigul, mi-am dat seama ca daca vine iarna, eu nu voi mai putea sa fac acest drum zilnic, pe jos, cu Sasha dupa mine si, mai mult de atat, tarcurile acelea cu beton pe jos, ar fi fost total nesanatoase pentru Ochisor. Ah, am uitat sa spun ca tratamentul la ureche trebuia continuat. Era un chin sa-i pun picaturile prin ochiurile sarmei de la tarc. Oh, Doamne, daca stau sa ma gandesc retroactiv, ma mir ca am avut putere sa fac toate astea. Dar un lucru e cert, Dumnezeu iti da putere ca sa poti sa ajuti pe cei ce au nevoie de asta!

Pana la urma, cu chiu cu vai, colegele mele au despartit un tarc mai mare, de la adapostul nostru, creând un loc pentru Ochisor si Jennie. Oricum era triplu, ca marime, comparativ cu cel in care isi petrecusera doua luni, insa s-a dovedit mult mai periculos. Fetele au pus ele pe deasupra portii si pe la margini un fel de opritoare din plasa de sarma, dar pentru puterea lui Ochisor nu au contat. Pe toate le-a rupt, în încercarea de a se elibera, de a fugi dupa mine sau cand eu nu reuseam sa merg la adapost, vroia sa plece, sa ma caute. Asa a ajuns sa sara in tarcul vecin, unde erau doua femele si un mascul bolnav, ce trecuse prin jigodie si ramasese cu sechele, iar in ultima vreme facea si crize de epilepsie. Eu sunt sigura ca Ochisor a fost atacat de cele doua femele, cam salbaticute de felul lor, iar el, în încercarea de a se apara, a atacat pe cel mai la indemana, mai slab, adica pe masculul bolnav. Din pacate acesta a murit, iar una din colege a decretat imediat ca Ochisor ar fi un caine ucigas si ca trebuie sa ne scapam rapid de el. Cealalta colega insa a oprit-o rapid, zicandu-i ca ”te si mananca Brindusa daca il dai pe Ochisor”. Asa s-a mai potolit, dar a trebuit (din nou) sa gasim rapid o solutie pentru el. Din pacate, singura ce am gasit-o a fost sa-l legam cu un lant, langa casuta.

 


Solutia a ținut o perioadă, însă agitația lui Ochisor când mă vedea tot nu disparea. Ca sa nu mai vorbesc ca din nou au inceput problemele la urechea operata, asa cum ma avertizase medicul. Din nou aparuse infectia, din nou a trebuit sa-l tratez; cu antibiotic, anti-inflamatoare, picaturi in ureche, etc. Si era foarte greu pentru ca nu se lăsa. Am mai observat si că, după ce-l adusesem la adapost, nu mai mânca atat de bine. Pentru un câine de marimea lui, mi se parea ca mananca chiar putin. Pentru că deja primise atatea antibiotice, m-am gandit ca e bine sa-i dau si iaurt simplu. Si am observat ca-i place foarte mult. Asa că am început să-l pacalesc, ducandu-i zilnic iaurt si turnandu-l peste boabe. Si parca asa manca mai bine. În schimb Jennie nu avea nici o treaba. Ii placea la adapost, doar ca sarea pe mine de cum intram in tarcul lor si trebuia sa o leg deoparte, ca sa-l pot trata pe Ochisor. 

Dar credeti ca a tinut mult faza cu tarcul de la adapost? No, nici vorba. Ochisor, baiatul mamei, a gasit el modalitatile ca sa evadeze. Eu simteam ca pentru el nimic nu conta, vroia neaparat sa se apropie de mine. Cum adica, eu mergeam la adapost si ma ocupam de alti caini, in loc sa stau doar cu el? El ma vedea ca sunt acolo si tipa, latra incontinuu, ca sa-mi atraga atentia. Intr-o noapte a sarit din nou in tarcul femelelor nebunatice, insa nu a ramas acolo ci, a sarit mai departe, afara. Afara, adica in exteriorul tarcului, in curtea adapostului. Nu mai stiu pe unde eram eu de nu m-am putut duce, dar colegele, impreuna cu portarul, l-au dus pe Ochisor intr-o alta cladire, micuta (doua incaperi), din spatele curtii si l-au inchis acolo, ca sa fie in siguranta. In curte nu-l puteau lasa, pentru ca firma are doi dulai de paza, care noaptea sunt eliberati si sunt cam killeri. Asa ca, chiar daca pentru Ochisor nu era deloc cea mai fericita solutie, cel putin era safe. 

Era luna ianuarie 2012. Iar cum necazurile vin intotdeauna la pachet, după toate întamplarile astea, urechea lui Ochisor a început din nou sa faca figuri. Va intrebati poate cum imi dadeam seama. Cand incepea sa-l supere urechea, Ochisor isi scutura capul foarte des si nervos. Asta era primul semn, apoi incepea sa se scarpine cu labuta la ureche si sa se tavaleasca pe jos, incercand sa se scarpine mai  tare. De data asta insa era foarte agitat, iar tratamentul nu dadea rezultate. Asa ca am ajuns inapoi, la medic, iar acesta a decis sa-l deschida din nou, si sa-l chiureteze. A urmat o noua operatie, o noua curatire, de data asta si mai profunda, scotandu-i-se si urechea interna. (Sper sa nu gresesc aici, scriu doar din amintire, un medic stie mai bine despre ce e vorba). 

Doar ca dupa operatie nu puteam sa-l aduc inapoi, la adapost, pentru ca avea nevoie de un spatiu curat si cald. Tot in aceeasi perioada, un tanar veterinar se mutase din Cluj, la Turda, si isi deschisese un cabinet nou, cu ajutorul unei doamne din Italia (mare iubitoare de caini), aproape de adapostul nostru. Pentru noi acest lucru a insemnat foarte mult. Ne scutea enorm de efortul navetei la cabinetul din Cluj, de apelurile disperate catre prieteni, cunostinte, sa ne duca cu masina, cand aveam nevoie. Asa macar aveam un veterinar langa noi si putea el sa vina la adapost, ori de cate ori era necesar. Doamna din Italia a fost extrem de amabila si mi-a oferit un birou gol la firma pe care o administra, intr-o comuna langa Turda. Singura problema era (din nou) transportul. Dar noul veterinar oricum trebuia sa-l trateze zilnic pe Ochisor, postoperator, asa ca ma ducea el cu masina. Dupa ce s-a terminat tratamentul, m-am dus cu ce apucam, microbuz, ocazie, etc. Si sa nu va spun ce fericire pe chipul lui Ochisor! Il scoteam zilnic la plimbare, a fost o iarna cu multa zapada, iar el pur si simplu adora zapada. Ma mai insotea si sotul meu, iar eu, uneori, vazand zapada aceea alba si pufoasa ca o plapuma groasa, zici ca copilul din mine dorea sa iasa la joaca. Si ma pomeneam ca ma tranteam pe jos si incercam sa fac ingerasi in zapada. Doar ca Ochisor cand ma vedea pe jos, se punea cu toata greutatea pe mine si nu se mai misca de acolo. Parca vroia sa ma tintuiasca locului cat mai mult timp, sa nu mai plec si sa-l las singur. 






Spre primavara l-am adus inapoi la adapost. Deja imi creasem un obicei, primul lucru cand mergeam la adapost, il scoteam pe Ochisor la plimbare. In lesa, frumos, ne plimbam prin curtea fabricii, iar el se juca, sarea pe mine, era super incantat. Spre seara, il bagam inapoi in casuta din spate, cu eforturi mari insa si mereu recurgeam cu fetele la tot felul de siretlicuri. Il ademeneam cu papa si in timp ce el papa, eu ieseam repede pe usa si o inchideam. Doar ca Ochisor, baiat destept, s-a prins el si de trucul asta si pe cand sa ies pe usa, se intorcea dintr-o data de la farfuria cu mancare si se vara cu toata puterea prin deschizatura usii, tansnind afara. Na, apoi fugareala prin toata curtea sa-l prind si sa-l duc inapoi. El se distra de minune, eu nu mai puteam sa respir. Si uite asa o tineam intr-o veselie. 

In luna martie am participat, in Cluj,  la un eveniment organizat pentru iubitorii de pasari si animale domestice, un fel de targ cu vanzare. Organizatorii ne-au invitat si pe noi, ceea ce a fost o ocazie perfecta ca sa ”scoatem in lume” frumusetile ascunse in adapost. In speta pui si catelandri. Dar pentru ca Ochisor devenise deja atat de dependent de prezenta mea si eu de a lui, l-am luat si pe el. Ei bine, in cele 2 zile, Ochisor a devenit mascota standului nostru. Cum se opreau vizitatorii in fata standului, Ochisor ma tragea inafara si se inghesuia printre ei, parca fortandu-i sa-l bage in seama. Atunci am observat ca-i plac foarte mult copiii. Iar acestia au prins un drag de el, de nu mai vroiau sa se dezlipeasca de standul nostru numai cu tipete si plansete, fortati de parinti. Cu aceasta ocazie, i-am descoperit adevarata personalitate a lui Ochisor. Iubea atentia, iubea oamenii si adora copiii. Au fost doua zile minunate. Obositoare, pentru ca a trebuit sa stam de dimineata pana seara la stand, cu o gramada de catei care trageau in toate partile, isi faceau necesitatile, papau, se jucau, etc, dar a fost foarte frumos. 

 

 


 Pe urma ne-am intors la rutina zilnica, la adapost, unde Ochisor se simtea din nou singur. Intr-o zi ma suna portarul sa-mi zica ca Ochisor a evadat, din nou! De data asta parea ceva incredibil. Pentru ca pe unde evadase el, pe locul fostului geam (fara sticla) erau gratii. Iar el, ditamai cainele, s-a facut mic si a iesit printre gratii. Mie nu mi-a venit sa cred nici la Dumnezeu ca asa ceva e posibil, pana intr-o seara cand, dupa ce l-am bagat din nou in casuta, m-am indepartat cativa pasi, cu directia spre poarta, si numai ce ma trezesc cu Ochisor langa mine. El nu mai putea de incantare, sarea pe mine, se juca, si ma chema si pe mine sa ma joc. Eu nervoasa, i-am pus lesa si l-am tras spre casuta. Acolo am observat ca usa era inchisa, asa cum o lasasem. L-am bagat din nou in incapere si m-am indepartat, dar de data asta fiind cu ochii spre casuta. Si l-am vazut! Ditamai cainele ciobanesc se vara cu toata puterea printre gratiile de sus, unde spatiul era ceva mai mare datorita faptului ca lipsea o portiune de gratie. Nu mi-a venit sa cred. Stateam si ma uitam la el cum se forta sa iasa. Si a reusit. Si din nou salturile de fericire in jurul meu. Dragul de el. Imi dadeam seama perfect ce vrea si, din nou, m-au napadit sentimente puternice de frustrare. La naiba, sa nu pot eu sa gasesc o solutie ca lumea pentru sufletul asta de catel minunat! 

Apoi, intr-o zi, m-am gandit ca daca tot il plimb eu pe Ochisor prin curte, ce ar fi sa-i fac o cusca a lui si sa-l leg cu lant acolo. In acest fel era si liber, vedea tot ce se intampla prin zona, dar era si ferit sa nu cumva sa se aventureze spre custile cainilor de paza si sa fie atacat de ei. Zis si facut. De atunci, Ochisor nu a mai fost inchis in casuta din spate, ci a stat in curte, langa locul unde se pregatea papa la caini. De atunci s-a schimbat. S-a linistit complet si mi-am dat seama ca el era foarte fericit sa stea in preajma oamenilor. Asa ca toti au inceput sa-l indrageasca. Cand mergeam eu la adapost, ma zarea de cum intram pe poarta si incepea sa se agite, scotand un latrat ascutit. Dupa ce imi luam hainele de lucru, primul lucru mergeam la el, il dezlegam si-l scoteam la plimbare. Ah, si ce efort trebuia sa depun sa-l pot deslega si sa-i prin lesa, in tot acest timp el sarind cu labele pe mine, jos, iar pe mine si tot asa. 

Fiind deja vara, verdeata, vreme frumoasa, dar canicula, am inceput sa-l duc in parcul din apropierea adapostului, fiind mai ferit de umbra copacilor mari si batrani. Deja canicula devenea o problema. Am observat ca Ochisor devenea apatic cat timp era legat, langa cusca lui, in curtea adapostului. In timpul plimbarilor insa, parca invia, adora sa iasa in parc. Cand mergeam cu lesa spre el, sarea ca un catel Jack Russel, plin de incantare. Nu-i trebuia mancare, doar apa. Mergea frumos in lesa, dar ma tragea horat spre poarta adapostului, sa mergem in parc. Acolo, daca vedea oameni, indeosebi tineri sau copii, stand pe banci, ma tragea spre ei. Ei se cam speriau cand vedeau un caine asa mare si dadeau sa se traga. Dar eu le explicam ca iubeste mult copiii si atentia oamenilor si tot ce doreste este sa fie mangaiat. Atunci ei se inmuiau imediat si ii acordau lui Ochisor atentia dorita. Iar Ochisor al meu era in culmea fericirii. 


Incet-incet mi-am dat seama ca viata din adapost nu e cea mai fericita optiune pentru Ochisor. Intamplator, am descoperit pe Face Book ca, de fapt, Ochisor era un metis de Ciobanesc de Bucovina. Si cautand pagini despre rasa lui, am descoperit o descriere care i se potrivea manusa. Cred ca acest lucru m-a convins ca era momentul sa-i caut o casuta, un camin doar pentru el. Dar imi era extrem de greu sa renunt la el. Deja se nascuse o legatura foarte puternica intre noi doi, e greu de explicat, dar uneori simteam ca traim doar unul pentru celalalt. Asa ca am luat legatura cu prietena mea buna din Scotia, cea care a adoptat-o pe Sasha, si am rugat-o sa ma ajute sa-i gasesc o familie frumoasa scumpului meu Ochisor. Recunosc insa ca dupa asta, am avut numeroase momente cand am vrut sa renunt si sa spun ”nu-l mai dau. E al meu si el e fericit cu mine, iar eu cu el”. Dar canicula din vara trecuta m-a convins ca Ochisor se chinuia, iar conditiile din adapost, afara, in soare, nu erau ce mi-as fi dorit pentru un caine pe care-l iubeam cu toata fiinta mea. Si atunci am inteles ca iubirea inseamna si sa renunti, sa cedezi, sa lasi sa plece. 

 

Intr-o zi am primit mesajul de care ma temeam, cum ca s-a gasit un camin pentru Ochisor. Sentimentele care m-au invadat erau foarte confuze: bucurie, tristete, indoiala, suspiciune. ”Daca cumva nu sunt oameni de incredere? Daca cumva nu sunt ceea ce are nevoie Ochisor? Daca se imbolnaveste din nou si or sa-l eutanasieze?” Toate gandurile astea puneau stapanire pe mine si imi creau o stare de agitatie si de neliniste interioara. Au urmat nopti nedormite, multe lacrimi, senzatii de inima stransa etc. 
Dar a venit si ziua cand a trebuit sa-l iau pe Ochisor din adapost si sa-l duc spre Sibiu, locul de intalnire cu van-ul britanic, autorizat pentru transportul cainilor. Odata cu el au mai plecat, de la mine, din foster, doua cateluse, Annie si Jackie, alte doua cazuri speciale (la mine acasa tin doar cazurile care nu pot fi lasate in adapost). Tot drumul pana la Sibiu, Ochisor mi-a stat in brate, iar eu l-am mangaiat si i-am spus sa nu fie suparat pe mine ca-l trimit, dar eu incerc sa fac ce e mai bine pentru el. Sincera sa fiu m-a intrigat calmul sau. Stiam ca intelege ce se intampla, intelegea ce-i spun, dar statea calm. Nu-mi venea sa cred ca nu se mai agata de mine.

 La Sibiu, asteptarea van-ului a durat foarte mult. Asa ca am petrecut multe ore impreuna cu cateii, iar la un moment dat, ne-am saturat de asteptat si ne-am dus sa ne plimbam prin parcul mare. Acolo, Ochisor si-a lasat din nou amprenta. Se lipea de oameni, vroia sa iasa in evidenta. La un moment dat, grabindu-ne sa iesim din parc si sa mergem spre locul de intalnire cu britanicii, am vazut un baietel la vreo 11-12 ani, care statea retras pe un butuc. Parea cam trist si rupt de tot ce era in jur. Desi nu ne mai plimbam, ci ne grabeam spre iesirea din parc, Ochisor m-a tras ferm spre baiat. S-a oprit in dreptul lui si nu s-a miscat de acolo pana ce acesta nu s-a uitat spre el. Copilul si-a ridicat capul surprins, nu parea speriat, doar mirat, s-a uitat intrebator la mine, iar eu i-am explicat ca Ochisor iubeste mult oamenii si dorea ca el sa-l mangaie. Copilul s-a deschis brusc, si-a ridicat mainile amandoua si a inceput sa-l mangaie. Apoi l-a strans la piept, fericit. Ochisor nu-si mai incapea in piele de incantare. Iar eu mi-am dat seama ca el ar fi un caine ideal pentru terapie in cazul copiilor cu probleme.

Van-ul britanic a sosit doar seara tarziu, pe la ora 11, soferul a inceput sa verifice documentele, microchipurile celor trei catei, iar cand a ajuns la pasaportul lui Ochisor, mi-a atras atentia ca avea o greseala. Data vaccinului antirabic nu avea 21 de zile, numai 20 de la administrare. Nu-mi venea sa cred ca mi-a scapat asa ceva. De obicei verific foarte atent totul, calculez cand trebuie administrate vaccinurile, deparazitarile, ca sa fim conform legii, insa de data asta mi-a scapat. Nu-mi venea sa cred. Imi parea rau ca am facut atata drum cu Ochisor pe degeaba. El deja se lafaia in cea mai mare cusca din van, prea obosit ca sa mai reactioneze, dar atunci am inteles de ce fusese el atat de calm tot drumul. Sunt sigura ca a simtit ca nu va pleca in ziua aceea.
 



Si nu a plecat, ci ne-am intors la adapost. Tot drumul pana acasa mi-a dormit cu capul in brate, nici nu s-a miscat, iar eu l-am imbratisat recunoscatoare ca il mai aveam pentru mine inca doua saptamani, pana la urmatorul transport. Desi, in sinea mea, simteam ca totul s-a intamplat cu un motiv, iar pe asta am sa-l descopar curand. 

E foarte ciudat ca, in perioada celor doua saptamani, imi venea tot mai greu sa ma duc la adapost, sa ma ocup de Ochisor. Parca simteam ca deja s-ar fi produs acea detasare constienta fata de atasamentul cel simteam pentru acest suflet minunat, pe nume Ochisor si mi-era frica sa il mai vad, sa-l mai simt. E foarte ciudat. Am stat acasa pana cand colegele m-au anuntat ca Ochisor e bolnav, nu mai mananca, iar din ochiul operat a inceput sa-i curga puroi. Atat mi-a trebuit. Nici nu am mai stat pe ganduri si, la recomadarea tanarului nostru vet, l-am dus pe Ochisor inapoi la vet-ul de la Cluj, cel care l-a operat. Acesta a spus ca e vorba despre un abces, s-ar putea sa fi ramas un corp strain inauntru, in timpul operatiei, poate nu s-a dizolvat firul resorbabil, cine stie. Asa ca l-a deschis din nou. Problema a fost insa alta, un tesut necrozat, care ar fi trebuit scos la prima interventie, insa din cauza hemoragiei, a trecut neobservat. Dar am fost asigurata ca acum v-a fi bine. Insa a trebuit (din nou) sa-l punem pe Ochisor pe antibiotice, iar - ce am uitat sa spun e ca, intre timp, a inceput sa-i apara alergie pe piele si a trebuit sa fie pus la dieta. O prietena buna din Cluj i-a cumparat mancare hipoalergenica, foarte scumpa, ceea ce eu n-as fi fost in stare sa-i asigur, insa femeia de la adapost, care hraneste cainii, a inceput sa dea din sacul ce costase aproape 300 de lei si era destinat doar dietei lui Ochisor, si altor caini. Degeaba ii explicam eu de fiecare data cum sta treaba, ea tot pe ale ei le tinea. Asa face si acum. Toate aceste aspecte insa m-au convins ca Ochisor trebuie sa fie ingrijit intr-un camin, nu in adapost. Tot atunci am realizat ca de fapt greseala din pasaport a avut rolul ei, sa impiedice plecarea lui Ochisor, ca acesta sa apuce sa fie tratat aici, de abcesul care se pregatea sa apara. Deci e cert ca totul se intampla cu un rost, iar Ochisor a simtit de la bun inceput ca drumul pana la Sibiu avea sa fie o excursie doar. 


Dupa doua saptamani Ochisor a plecat definitiv spre Scotia. De data asta parca despartirea nu a mai fost atat de grea, aveam deja in minte zeci de motive care m-au convins ca adapostul nu e pentru Ochisor si ca acest catel minunat merita mult mai mult. Eu oricum am sa raman cu sentimentele pentru el mereu vii in sufletul, atat cat voi trai si dupa aceea. Iar urmatorul meu plan e sa-l vizitez pe Ochisor in noul lui camin scotian. 

Cat despre acesta, cred ca Ochisor nu putea sa nimereasca mai bine. A ajuns in familia unei doamne, Maxine, fost psiholog care a lucrat toata viata cu copii bolnavi de autism si alte probleme.

  La randul ei are doi copii, iar cel mic este un baiat de 12 ani, Sam, pe care Ochisor il iubeste la nebunie.

 



 Doamna este pensionata de boala, sufera de scleroza multipla, iar de cand s-a retras din activitatea terapeutica, s-a indreptat spre terapii holistice, in speta Reiki. Amprenta ei energetica mi se potriveste ca o manusa, de aceea sunt convinsa ca Ochisor - acum redenumit Osho - s-a lipit imediat de ea. Doar ca, ajuns caine de casa, acum ii place sa se lafaie in patul mare si a devenit cam comod. Se lasa cu greu convins sa iasa la plimbare, nu-i prea place cand ploua sau dupa ploaie (aici nu-i pasa de asa ceva), nu-i place sa mearga cu masina,  in schimb adora viata de casa. S-a ingrasat, a ajuns la greutatea noarmala pentru statura lui, blanita i-a crescut superb, arata ca un caine de familie, ingrijit si iubit. A mai avut o singura recidiva la ureche, dar a fost curatat de veterinarul de acolo. Este la dieta speciala si acum, dar primeste o hrana mult mai buna si consistenta decat aici. Si are si o prietena, catelusa familei pe nume Lucky, care ii seamana enorm, doar ca in loc de petele negre, ea are pete maronii si este de statura mai mica. 






Ei da, Ochisor este unul din cateii speciali din sufletul meu. Este un exemplu de caz fericit, o poveste pe care as dori sa o vad multiplicata la cat mai multi caini abandonati.  Adapostul nostru este o pepiniera de astfel de cazuri si astfel de povesti cu happy end sunt singura locomotiva care ne ajuta sa mergem mai departe in activitatea care o facem, extrem de grea si cu o foarte mare incarcatura emotionala. Daca stau sa ma gandesc ce s-ar fi ales de Ochisor/Osho daca nu-l descopeream si il ajutam la timp? Mai bine nu. Oricum sunt, pe zi ce trece, tot mai convinsa ca in jurul nostru exista prezente nevazute care contribuie la aceste intalniri. Toti cateii pe care i-am salvat personal, acasa, au aparut la poarta mea. Dintr-o data, de niciunde, ghidati parca de forte necunoscute, spre persoana care ii poate ajuta. Iar toti acesti catei se bucura acum de un mediu cald, iubitor, in tari ca Anglia, Scotia si Suedia. Iar de fiecare data cand primesc poze si vesti despre ei, satisfactia mea sufleteasca creste foarte mult si imi imple sufletul de bucurie. De bucuria ca ai fost o veriga importanta in acest ciclu, in care, niste animale abandonate au fost salvate. Ce poate fi mai frumos? Atat Gail, scotianca care a adoptat-o pe Sasha, cat si Maxine, cea care i-a oferit un camin de vis pentru odorul meu Ochisor, sunt acum prietenele mele de suflet. Si din nou sunt convinsa ca nimic nu este intamplator. Sper ca, intr-o buna zi, sa ajung sa scriu pe acest blog, despre calatoria in UK si Suedia, intitulata ”In vizita la cateii nostri”. Pana atunci o sa incerc sa salvez alte sufletele si sa gasesc timp sa scriu aici povestile lor cu final fericit.

 



UPDATE, azi 01.03.2014

Ochisor/Osho a primit certificat de caine-terapeut! Am sarit in sus de bucurie la primirea vestii! E un vis devenit realitate, ceea ce scriam in urma cu un an de zile, s-a adeverit. Am simtit ca acest catel este special si ca are aptitudini de caine terapeut. Cu adevarat o minune de catel!




8 comentarii:

  1. Parca e un fragment rupt dintr-o poveste...ma bucur mult pt Ochisor!

    RăspundețiȘtergere
  2. Faceti otreaba absolut MINUNATA.Am fost la adapostul dumneavoastra si stiu cata munca si daruire depun voluntarii.Va ador...pur si simplu...Eu si sotul meu avem 11 caini pe care ii ingrijim si ii iubim, 11 sunt luati de pe strada.

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte frumos ce ati facut pentru el si totodata faptul ca ati impartasit cu noi...felicitari!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. E o poveste dupa care s-ar putea face un film extraordinar. Doamna....sper sa fiti rasplatita, desi faptul ca lucrati cu cainii si ii iubiti e deja un privilegiu. Dar totusi, sper sa primiti rasplata acestei iubiri si munci enorme pe care o daruiti. E cineva care a citit si NU a plans? Ma indoiesc.

    RăspundețiȘtergere
  5. Imi pare rau ca nu stiu cine sunteti, dar DA, intr-adevar s-ar putea face un film dupa povestea lui Ochisor. Animalele ne ofera adevarate lectii de viata.

    RăspundețiȘtergere
  6. Cautam numai niste informatii pentru o compunere a fetitei mele. Am gasit asta si...am plans. Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  7. Felicitări pentru ceea ce faceţi si sa primiţi înapoi înzecit!

    RăspundețiȘtergere

Postări populare