vineri, 24 septembrie 2010

Am revenit ...

Am revenit după o pauză lungă şi o vară grea, plină de surprize din cele mai neaşteptate şi nedorite. Motivul tăcerii mele a fost o problemă de sănătate a soţului meu, care a trecut printr-o operaţie extrem de dificilă ce i-a pus viaţa în pericol, dar a izbândit, iar acum se reface şi eu odată cu el. A fost greu, a fost traumatizant, dar ce a fost mai greu a trecut şi sper să pot reveni, uşor-uşor, în activităţile care-mi plac atât de mult.

În vara asta până şi căţeii noştri au avut de suferit, în special Buliţă. Eu plecam zilnic de acasă pe la ora 12 şi mă întorceam seara pe la 21.30 , iar până atunci acest căţel minunat stătea legat în faţa uşii nostre, în capul scărilor. Până să plec îl lăsam dezlegat, pentru ca apoi, ore în şir, să stea cuminte şi să mă aştepte. Când mă auzea la poartă, urla de bucurie şi se trăgea în lesă de abia i-o puteam desface din carabină, apoi tule-o pe scări în jos. De multe ori, din cauza vitezei ce o prindea la vale, cobora scările mai mult pe burtă, ştergându-le. Alteori nu se mai putea ţine până în curte şi, la mijlocul scărilor îşi dădea drumul. Obosită şi cu spatele suprasolicitat de ridicările zilnice a soţului meu paralizat, trebuia să car apă caldă şi să spăl urina de pe scări. Dar nu mă puteam supăra pe Buliţă pentru că îl înţelegeam. E un câine atât de docil şi de ascultător (cu noi), încât nu te poţi supăra pe el. În curte nu-i place să-l leg, deşi acolo poate liniştit să-şi facă şi nevoile, dar a preferat locul pe care şi l-a ales de la început, aproape de noi, la uşă. Noaptea l-am lăsat în casă, ca să-mi ţină de urât. 

Lucy, teckeliţa noastră şi veterana familiei, părea să-mi înţeleagă cel mai bine durerea. De fiecare dată când plângeam, înainte de a adormi sau când mă trezeam, ea venea lângă mine şi îmi lingea lacrimile ca şi când ar fi vrut să-mi spună să nu fiu tristă că totul va fi bine. La plecare le spuneam să stea cuminţi pentru că eu merg la "tăticu'" la spital. Le mai spuneam că tăticu' întreabă de ei şi le e dor de ei. Lucy părea să înţeleagă. Când vorbeam de tăticu', făcea ochii mari şi îmi sorbea fiecare cuvânt pe care-l rosteam. Ea e preferata soţului meu, fiind şi prima din familia patrupedă, iar relaţia dintre ei doi este una specială. 

Pătrunjel a fost neschimbat, adică interesat tot de mâncare şi lătrat la trecători, Zguby a stat mai tot timpul în casă, rărindu-şi considerabil vizitele în cartier, iar Freddy - cam plictisit că a fost lăsat singurel, fără mămică.

La întoarcerea soţului din spital, primul ieşit în cale a fost Buliţă. Deşi a fost sprijinit de 3 colegi de la serviciu, soţul meu s-a desprins din mâinile lor pt. a se opri şi a-l mângâia pe Buliţă. Eu îi priveam şi îmi dădeau lacrimile doar văzând bucuria din ochii amândurora. Ajuns sus, în casă, a fost întâmpinat şi de restul găştii, care nu ştiau cum să-şi exprime mai puternic bucuria revederii. Lucy scotea nişte urlete de parcă era înjunghiată, Freddy a dat să-i sară în braţe, dar a fost oprit la timp, iar Zguby şi Pătrunjel făceau ture în jurul lui lătrând. După ce l-am băgat în pat, Lucy şi Freddy s-au lipit de el şi nu l-au mai părăsit, iar soţului meu i se citea fericirea în ochi. A fost o revedere mult aşteptată de ambele părţi.

Doctoriţele care l-au tratat pe soţul meu la Spitalul de Recuperare mi-au mărturisit că şi ele iubesc animalele şi că, deşi socrii mei s-au plâns că avem 5 câini, cu intenţia de a le face să spună că e un lucru dăunător, ele le-au replicat: "foarte bine, aşa şi trebuie pentru că acei câini vor avea un rol foarte important în recuperarea domnului". Din păcate am parte de reproşuri continue pe această temă, iar cele mai recent aflate vin tocmai din partea unui fost medic veterinar, o mătuşă de-a soţului meu pe care o deranjează la culme prezenţa animalelor, atât în casă, dar şi pe stradă. Ruşine să vă fie doamnă de Focşani (păcat că nu citeşte blogul meu), că oricum nu le are cu net-ul, dar nici cu multe altele), ca medic veterinar să aveţi asemenea impresii. Norocul animăluţelor că nu a ajuns să profeseze decât la controlul alimentelor şi nicidecum pe bietele patrupede nevinovate. 
Oricum, despre lupta cu mentalităţile sever retrograde am să revin într-o altă postare. 
Bine v-am regăsit dragi iubitori ai animalelor şi sper să vă am alături şi în continuare.

Postări populare