duminică, 28 februarie 2010

Atitudinea oamenilor vizavi de animale - continuare



În loc de intro: Sunt foarte mulţi oameni pe lumea asta care cred că le ştiu pe toate şi acest lucru le dă dreptul să facă cum cred ei de cuviinţă. Sunt oameni instabili psihic sau emoţional, cu o obsesie patologică pentru detalii, care încearcă să-şi regăsească echilibrul într-o ocupaţie. Şi o fac cu mare pasiune, indiferent dacă asta înseamnă să facă rău altei fiinţe. Pentru ei acest lucru este singura satisfacţie pe care şi-o mai pot găsi într-o existenţă nefericită. 

Scena1: Peste un astfel de specimen am dat şi noi în urmă cu câteva săptămâni, când încă zăpada era la ea acasă. Am fost sesizaţi de o doamnă că un vecin pensionar a "instalat" laţuri în gardul viu din jurul blocului, cu scopul de a se prinde câinii în ele. Femeia zicea că o căţeluşă a murit acolo şi au găsit-o apoi aruncată la tomberon, iar alta a fost salvată de un tânăr care i-a desprins laţul din gât. Mersul normal în aceste cazuri ar fi ca cetăţenii să sesizeze poliţia, însă se pare că oamenilor le vine mai la îndemână să ne anunţe pe noi. Colega mea mea, Eva, a mers să vadă despre ce e vorba, apoi a anunţat poliţia şi, împreună cu aceştia, "ne-am deplasat la faţa locului" - dacă mi-e permis să împumut expresia stanadard a "organelor". Doar că Eva nu a mai ţinut minte zona şi până să recunoască blocul cu pricina, poliţiştii s-au grăbit să se întoarcă la sediu, fiind aproape de încheierea turei. Aşa că am rămas doar noi trei şi cu reclamanta la telefon, care ne-a ajutat să descoperim gardul cu pricina:
 
Laţurile au fost deja desfăcute, până am ajuns noi, de către o altă locatară, dar se pot vedea capetele de sârmă în zonele încercuite. Laţul era foarte "profesionist" gândit. În momentul în care animalul intra cu capul în el, în încercările lui de a se elibera, laţul i se strângea şi mai tare în jurul gâtului, până îl sugruma. Locatarii erau îngroziţi de ţipetele animalului, dar el, încântat, ieşea să-şi admire "opera", aruncând apoi, plin de mândrie, prada la container.

  
 

Femeia ne-a spus că după ce vecinii au desfăcut laţurile, obsedatul a trecut la otravirea animalelor. O căţelusă zăcea moartă la capătul unei străzi, dar nu i-am mai făcut poză pentru că era acoperită complet cu zăpadă îngheţată. Până la urmă, am făcut noi sesizarea către Poliţie, iar acum aşteptăm rezultatul.

Scena 2: Se întâmplă în România ...
 
 
Câini otrăviţi în Brăila

câini omorâţi cu bestialitate chiar în adăpostul primăriei

Pentru mai multe detalii, citiţi blogul Earthlinks sau direct articolul apărut în Adevărul de Râmnicu-Vâlcea. Pentru a proteja publicul cititor, autorii nu au publicat toate pozele. Însă ca să se vadă adevărata faţă a lumii/ţării în care trăim, oamenii trebuie să cunoască realitatea. Mai jos sunt pozele păstrate de redactori şi înaintate asociaţiilor pentru protecţia animalelor. 
 
  
  
  

Nu-i aşa că nu vă place să vedeţi astfel de poze??? Dar să le vedeţi în realitate? Dar să ştiţi că astfel de lucruri îngrozitoare se fac chiar de către cei plătiţi din banii noştri, adică cei angajaţi să aibă grijă de animalele din adăposturile primăriilor. Cum v-aţi simţi să vă vedeţi propriul vostru patruped în locul lor?
Scena3: "Mai mulţi localnici din oraşul Petrila au reclamat faptul că, în ultimele luni, zeci de câinii vagabonzi au fost schingiuiţi şi omorâţi în public sub ochii copiilor, fără ca nimeni să poată interveni. Primii care au reclamat agresiunile împotriva patrupedelor au fost şoferii de pe maxi taxi, care susţin că au văzut scene de groază chiar şi ziua în amiaza mare.
“De vreo două luni se întâmplă. Am văzut cu ochii mei cum a prins un câine şi i-au zdrobit capul cu o cărămidă. Este ceva de nedescris, cu atât mai mult cu cât totul se petrece ziua şi văd şi copiii din cartier”,spune Dumitru Drăguşin, unul dintre martori (...) - articolul apărut în publicaţia, Gazeta Văii, îl puteţi citi aici

Scena 4: Câini otrăviţi pe străzile din Suceava



Scena 5: Căprioară jupuită, găsită în mijlocul carosabilului, la CLuj, articol apărut pe City News

Şi mă opresc aici. Toate aceste materiale ne parvin nouă, asociaţiilor pentru protecţia animalelor din ţară, de la cetăţeni.

Dacă cineva mai are de gând să-mi comenteze că munca noastră pentru protecţia animalelor este un rahat, că noi suntem nebuni că ne pierdem timpul şi banii cu aşa ceva sau că OMUL, fiinţa supremă, este deranjat de comportamentul normal al unui câine, îi transmit de pe acum să se uite bine în oglindă, dar bine de tot, să vadă cât de plin de defecte este el, fiinţa supremă şi că aceste biete animale au ajuns în situaţia în care sunt numai şi numai din cauza lui. Aceste crime vor atârna greu la Judecata cea Mare şi nu doar asupra celor care le-au făcut, ci asupra celor care le-au ordonat şi a celor care încurajează colectarea câinilor de pe străzi, fără să-i intereseze ce se întâmplă cu ei odată ajunşi acolo. 
De aceea asociaţiile de protecţie a animalelor deranjează multă lume. Pentru că pun punctul pe i, arată cu degetul, scot la lumină "gunoiul" ascuns şi strigă în gura mare "vinovaţii".  Şi vom continua.

miercuri, 24 februarie 2010

Atitudinea omului vizavi de animale

Se pare că mă tot întorc la acest titlu, dar ceea ce întâlnesc zilnic în viaţă mă obligă să revin pe acest subiect.
Aşa cum toţi ştim, străzile României sunt pline de animale abandonate sau animale fără stăpân. Primele au fost aruncate de la casă, ca o haină veche, altele s-au născut din aceste animăluţe nedorite.

Scena1: Deunăzi, într-o convorbire cu o veche prietenă o întrebasem printre altele ce le mai face câinele. Avuseră un superb exemplar de ciobănesc german. "L-am dat", îmi spune ea. "A fost rău". Deja îmi imaginam tot felul de scenarii, ca să aflu apoi că "a muşcat cloşca". Scurt şi la obiect. Eu am întrebat-o dacă tot legat îl ţineau, iar răspunsul: "normal, că facea mizerie". 

Scena 2: Anul trecut, o rudă dinspre soţul meu a primit un pui de teckelaş. Am avut plăcerea şi nu prea de a-l cunoaşte şi noi când acesta avea vreo 6 luni, cu ocazia mai multor vizite care le-a făcut la noi. Aşa cum era şi normal, cei doi teckeli ai noştri au fost primii la "contact", dar cel mai insistent a fost Freddy. De fiecare dată îl primea cu nespusă plăcere, jucându-se cu el până nu mai putea de oboseală. Prima dată când a venit la noi am observat că era plin de purici. Normal, fiind vară, iar ei având casă la ţară, unde mai domnea şi o gaşcă de câini de curte. Familia se gândise că celui mic îi făcea bine să socializeze cu veteranii ogrăzii, doar că micuţul era tot mereu bătut de cei mari şi nu apuca la farfuria cu mâncare. Rezultatul - la 6 luni i se vedeau coastele. Când a sosit la noi, l-am băgat imediat sub duş şi i-am tras o băiţă pe cinste. S-a uşurat de câţiva purici mari şi graşi, dar odată întors în ogradă, alţii noi l-au invadat. Problema însă s-a abătut şi asupra teckelilor mei, în special al femelei, care - in 8 ani de viaţă nu a avut vreo problemă de infestare cu paraziţi de nici un fel. Vara trecută însă, a ajuns la veterinar cu o pustulă urâtă, plină cu puroi, rezultat al infestării cu puricii "de ţară" (cum le-am zis noi). Oricâte tratamente i-am facăut, doar fiolele mici şi scumpe au avut efect total. L-am rugat pe stăpânul drăgălaşului teckel să-l ducă la doctor şi să-l deparaziteze, apoi să-i dea nişte vitamine că era foarte slab. Ei spuneau că nu prea mănâncă, dar când îi ofeream păpiţa alor mei, mânca de lingea farfuria. A mai fost de câteva ori, apoi, după sărbători, aflu că bietul teckelaş a murit. Stăpânii au plecat în concediu şi l-au lăsat în grija unor vecini. Când s-au întors, căţeul era piele şi os şi avea diaree mare. După simptome, părea că avusese parvovitoză. L-au dus la doctor, dar a fost prea târziu să mai poată fi salvat. Nu ştiu dacă a fost sau nu vaccinat, cert e că, de la bun început, eu nu i-am întrevăzut o viaţă bună acelui biet animăluţ. 

Scena3: Mama mea obişnuieşte să cumpere carne de pui de la magazinul Galina, din centrul oraşului. În faţa magazinului, de câteva luni, stă un biet căţelandru, prietenos şi cuminte. De fiecare dată când trec pe acolo, îi cumpăr parizer pe care-l manâncă cu o viteză de speriat, apoi mă conduce căteva străzi mai departe, prinzându-mă cu dinţişorii de haine. Vrea să se joace, vrea să fie luat acasă. Într-una din zile o întreb pe vânzătoare dacă ea îi mai dă resturi acelui căţeluş, la care ea îmi răspunde aproape cu mândrie că: "multă lume îi cumpără şi îi dă", evitând de fapt să-mi răspundă întrebării care se referea la persoana ei. Apoi, cu un ton nervos, îmi spune că vrea să scape de el, că îi latră clienţii. Îi explic că "lătratul la clienţi" nu înseamnă altceva decât o încercare de a stabili o relaţie cu aceştia, de a le cere atenţie, păpică sau un cămin pentru el". Mă întreabă de unde ştiu atâtea, îi pun cu ce mă ocup, la care ea: "no foarte bine atunci, luaţi-l şi pe ăsta de aici". Abia m-am controlat să nu o trimit la origini pentru atitudinea ei, dar respectos i-am explicat că noi suntem plini de câini, tocmai pt că toată lumea vrea să se descotorosească de ei, dar nimeni nu se implică în nici un fel pentru a ne ajuta şi că majoritatea cheltuielilor sunt acoperite din banii membrilor. Nu a mai zis nimic, dar gândurile ei i se puteau citi pe faţă. Ceva de genul: "dacă nu sunteţi normale".  O etichetă cu care suntem mereu catalogate de către cei limitaţi. Vai ce milă mi-e de oamenii ăştia. 

Scena 3: Ieri mă opreşte un domn pe stradă, o cunoştinţă mai veche, ca să-mi povestească cum a salvat el o pisicuţă abandonată de lângă un bloc. Zilnic îi ducea de mâncare, iar ultima dată era să se trezească în cap cu apă + alte cele, de la un vecin ce locuia la unul din etajele superioare şi care s-a apucat să-l apostrofeze dur, în genul: "băi p..ă" de ce hrăneşte pisica lângă bloc. Bietul animal era foarte blând şi ataşat de oameni, iar bărbatul şi-a dat seama că dacă o mai lăsa pe stradă, avea să-şi găsească sfârşitul. Ce a făcut? A rugat-o pe o colegă de-a noastră, de asociaţie, să o ia la ea. Aşa ajungem noi să ne umplem de animale. Colega mea mai are încă 3 pisici şi 2 câini. Dar nu a putut să o refuze, când a văzut-o cum i s-a cuibărit la piept. Pur şi simplu i s-a lipit de suflet.

Ei, pornind de la aceste povestioare, se explică foarte mult din ceea ce se întâmplă azi pe străzile tărişoarei noastre. Chiar dacă lupul din povestea de mai sus nu a ajuns pe străzi, ci la o altă familie (unde, poate îi e mai bine), din acest clasic motiv "a fost rău" sau "face mizerie", Românica noastră este plină de animale aile nimănui, iar OMUL, această fiinţă supremă, responsabilă, atotştiutoare, se plânge mereu că este deranjat de prezenţa lor. 

Câinele sau pisica nu este un bibelou, nici o jucărie! Ele sunt fiinţe dotate cu inteligenţă şi sentimente foarte apropiate celor umane.

Dacă nu vă simţiţi în stare să vă asumaţi responsabilitatea creşterii, educării şi întreţinerii unui animal, renunţaţi din faşă la ideea luării lui. Un câine are nevoie de foarte multă atenţie, de timp petrecut alături de el, de înţelegerea comportamentului şi nevoilor sale.  Eşecul vă aparţine în totalitate. Numărul tot mai mare al animalelor de pe străzi vi se datorează în principal vouă, celor ce credeţi că animalul este o jucărie, un bibelou, un obiect!!!

... to be continued

Notă: Între timp am primit acest filmuleţ, care este intitulat "Empatie" şi spune totul despre diferenţa între om şi animal:

luni, 22 februarie 2010

Şi câinii au tabieturi

Povestea familiei noastre patrupede a început cu Lucy, teckeliţa noastră de 9 ani. Ea este "veterana" & comp, dar şi cea mai isteaţă. Are isteţimea specifică celor cu experienţă serioasă în spate, este calmă, ascultătoare. Când vrea să obţină ceva, ştie să te fixeze, chiar să te ţintuiască cu privirea. Nu-şi ia ochii de pe tine, nici măcar nu clipeşte. E greu să-i susţii privirea.
 
Care sunt tabieturile ei? Sunt câteva... îi place să doarmă învelită cu plăpumioara verde.Fie vară, fie iarnă, ea se cere învelită. Dacă cumva încerc să întind altundeva păturica ei, pe un pat sau pe un fotoliu, imediat se instalează pe ea şi cere să fie învelită. Dacă cumva, prin învârtiri repetate (până îşi găseşte poziţia comodă) se dezveleşte, începe să se mâţâie până o bţine ce vrea. Dacă nu o bagi în seamă, insistă - transformându-se într-o adevărată "picătură chinezească". În final tot pe tine la lasă nervii, aşa că întrerupi orice activitate pentru ai îndeplini "doleanţele". Din acest motiv, dar şi din altele, familia îi mai spune şi "Prinţesa". 
 
 "Ia ghiciţi unde sunt? Aşa că nu mă vedeţi?"

Dar dacă prinde vreo plapumă de-a noastră, care e mai mare şi mai moale, imediat se vâră sub ea. Soţul meu îi spune "periscopul", pentru că, din când în când, îşi mai scoate capul afară, să studieze în jur.
 Ea e mai independentă, nu se ţine mereu scai după om, prin casă, ca ceilalţi. Stă comodă, pe fotoliu, şi îşi vede liniştită de somnul ei. Seara însă, când vine ora de culcare, îşi ocupă locul în pat. Unde? Între mine şi soţul. Cu toate astea, poziţia ei preferată este între picioarele mele, cu fundul în sus, pe abdomenul meu.

 Fiul ei, Freddy, în vârstă de 7 ani,  adoră să stea în braţele mele. Dar nu oricum. Îmi sare în braţe, apoi se ridică pe labele din spate şi îşi dă drumul pe spate, lăsându-se pe pieptul meu. Adoră poziţia asta. Cred că îi place să-mi audă bătăile inimii. Apoi se pune pe un oftat prelung.
Dacă cumva, în cursul zilei, mă întind pe pat, cu laptopul sau fără, imediat sare şi el, cu o bucurie pe care nu ştie cum să şi-o arate. Dacă mă învelesc cu vreo pătură, începe să se joace cu pătura, iar în final, ia un colţ şi îl face biberon. Obiceiul ăsta l-a dezvoltat încă de când era la mama mea acasă şi nu am reuşit nici cum să-l dezvăţ. Dacă nu am pătură pe mine, pur şi simplu se lipeşte de mine. 
"lipiciosul mamei"
Dar primul lucru ce îl face dimineaţa, după ce se trezeşte,  e să o caute pe Lucy pe sub plapumă. Dacă cumva nu o găseşte, devine agitat şi se uita la mine cu ochii mari, întrebători: "Mami, unde e Lucy?". După ce o găseşte, începe să-i facă toaleta de dimineaţă. Şi o spală ... şi o spală, de toată e udă pe cap, prin urechi, chiar şi pe dinţi o spală. Zici că e pisică, nu câine.
 
Iar Lucy stă ca o adevărată prinţesă, căreia i se cuvine totul
Zguby, maidaneza noastră zgubilitică, are un obicei pe care îl respectă "la ceas". În fiecare dimineaţă, la ora 7, ea se cere afară. Indiferent de zi, iar asta e cam enervant în weekend când omul şi-ar dori să lenevească mai mult în pat, ea sare pe uşa de la intrare şi loveşte cheile cu lăbuţele, ca să o auzim noi din cameră şi să-i deschidem uşa. Coboară, în curte, îşi face treburile, apoi sare portiţa şi merge în vecini. Deşi e dodoloaţă, sare cu o uşurinţă de căprioară. La început nu ştiam unde tot merge, apoi am descoperit că la blocul din spatele casei are nişte prieteni umani, care îi tot dau de papa. De aici se explică şi dimensiunile ei. Stă vreo 2 ore, câteodată chiar şi 3, apoi vine acasă, îşi ocupă pernuţa din bucătărie şi se afundă într-un somn cu sforăituri.
De obicei e trezită de Pătrunjel, care se plictiseşte şi o instigă la joacă.

 Pătrunjel sau mâncăciosul familiei este mereu în aşteptare să-i pice ceva. În sensul de mâncare. Când te vede că ai luat ceva din bucătărie, te urmăreşte cu ochi de prădător. Iar când e ora mesei, mănâncă de zici că a flămânzit vreo 2 zile. Are o poftă imperturbabilă. După ce îşi goleşte farfuria, şi întotdeauna o face primul, aşteaptă să termine şi ceilalţi, ca apoi să meargă să lingă resturile. E mortal când te uiti la el cum îi urmăreşte pe ceilalţi să se îndepărteze de farfuriile lor, ca apoi să se repeadă la ele. 
Apoi se întinde cu burta la soare şi adoarme ghiftuit.
 

Murdărici este cea mai independentă. Vine-pleacă precum vrea, de zici că la noi e hotel.Oricât am încercat să îi punem deverse oprelişti, a găsit ea modalităţi de a-şi face loc prin gard. Aşa că am decis că, decât să ne strice mereu gardul, mai bine îi lăsăm libertatea dorită.

 
Cred că insistenţele ei de a pleca, odată la două zile, se datorează unei alte locaţii pe care o vizitează cu regularitate. Dacă aş avea bani, i-aş instala o camera video pe zgardă, să văd unde tot pleacă. Când vine la noi, intră direct în cuşcă şi acolo stă. Nici măcar la cină nu iasă, doar capul şi-l şcoate şi lipăie păpiţa. Dar dacă vede trecători pe la gard, îşi face imediat cunoscută prezenţa, printr-un lătrat lălăit. 



Buliţă, ultimul membru al familiei patrupede, este şi cel mai docil. S-a ataşat foarte puternic de noi, însă doar de noi. Nu acceptă alte persoane, motiv pentru care trebuie să-l ţinem din scurt. Nu are tabieturi, este cuminte şi ascultător. Singura lui "plăcere" sau nu, este să latre mânios la maşinile care trec pe lângă gardul nostru. Nu le suportă de nici o culoare. Parcă ar vrea să le rupă. În rest, eu l-aş numi câinele ideal. Dacă ceilalţi sunt câini "de jucărie", în sensul că sunt foarte prietenoşi cu toată lumea, Buliţă este câinele unui singur stăpân, câinele de pază.
 

Ei sunt câinii noştri şi îi iubim cu tabieturile lor cu tot. Îi respectăm şi le îneelegem personalităţile diferite şi încercăm tuturor să le oferim dragostea şi atenţia noastră. 

sâmbătă, 13 februarie 2010

Premii & Leapşa de 10 / Prizes on St Valentine's Day

Am primit de la simpatica pisicuţă Shakura acest premiu la fel de simpatic. Îi mulţumesc în numele întregii găşti.



ŞI cică sunt şi nişte reguli la mijloc:
1 - cea clasică - Copiati imaginea in blogul dvs
2. Scrieţi o listă cu zece lucruri care vă plac şi încercaţi să faceţi una astăzi

Na, şi acum îi acum...
... 10 lucruri care îmi plac mie:

1.Să scriu (am şi făcut asta azi), în timp ce ascult muzică bună
2. Să gătesc (na că şi asta am făcut)
3. Să mă joc cu iubiţii mei patrupezi - asta o fac zilnic
4. Să pap bunătăţi (pai dacă am gătit azi, normal că am şi păpat - cu poftă - ce am gătit)
5. Să navighez ... pe net, ce credeaţi? ( şi asta fac cam zilnic)
6. Să citesc cărţi deosebite (mai nou şi astea doar pa net)
7. Să mă ... escursionez - dar nu mai pot, că înca nu am găsit un dog-sitter
8. Să povestesc cu prietenele mele la telefon
9. Să meditez, la propriu
10. Să "disec" di tăte cu soţiorul meu care e un exemplu de isteţime naturală

Notă: Ordinea este total aleatorie

3. Daţi leapşa mai departe la 10 bloggeri care vă luminează ziua:
- na, grea misiune, să caut, şi să caut, şi să caut....

Îmi plac, în primul rând, blogurile cu şi despre animale. Dar nu toţi au timp de astfel de jocuri, aşa că am să sar peste ei, deşi ei sunt primii în sufletul meu.
Dar nu sunt de neglijat nici:
1. Doina - http://oiubiredeoviata.blogspot.com/
2. Piti - http://piticatelusa.blogspot.com/
3. Szilard - http://demeter-szilard.blogspot.com/
4. Corina - http://animalutele.blogspot.com/
5. Maya/Momo- http://pisicamaya.blogspot.com/
6. Mihaela - http://mihaela13o.wordpress.com/
7. Flavius - http://terbea.blogspot.com/
8. Oana - http://oanaradu.ablog.ro/
9. Dan Gh. - http://povestidangheorghe.blogspot.com/
10. Maria - http://mariacoman.blogspot.com/

Şi ar mai fi toate bucătăresele cu bloguri pline de bunătăţi, dar îs prea multe să mai stau să le copiez pe toate.

Pe când scriam eu la postul ăsta, na că a mai apărut încă un premiu. Ce să-i facem, musai să-l preluăm.
De la Piti, cu drag+oste, adică de Sf. Valentin

 

Şi îl cadorisim mai departe la drăguţii de:
A friendly prize for some love+ly blogs, on St Valentine's Day (to come)
 

miercuri, 10 februarie 2010

SITUAŢIA CÂINILOR FĂRĂ STĂPÂN din România

(Preluat de pe http://voxpublica.realitatea.net/freestyle/despre-caini-si-oameni-25996.html
sectiunea comentarii, autor Roxana Radu)

Sursa initiala o reprezinta demolarile din anii ‘80 care au provocat un prim val de animale ramase fara stapan si indiferenta autoritatilor fata de inmultirea necontrolata a acestora.
Cauza actuala si cea mai ignorata a aparitiei cainilor fara stapan o constituie persoanele care locuiesc in medii rurale ori urbane, preponderent la casa cu curte, care in loc sa-si sterilizeze animalele, prefera sa le lase sa-si urmeze instinctul iar puii rezultati sunt abandonati in piete aglomerate, paduri de la periferii, pe langa restaurante, scoli, gradinite etc. In ultimii ani s-a marit si numarul cazurilor de abandon al cainilor de apartament. Au aparut pet shop-urile iar tentatia sau insistentele copiilor au facut ca multe animale sa fie achizitionate pe baza unui impuls de moment iar urmatorul pas sa fie abandonul. Totodata familii intregi au plecat sa munceasca in strainatate lasand in urma animale fara adapost.
Factorii care contribuie la amplificarea fenomenului:
- sursele de hrana (resturi menajere care abunda), oamenii care hranesc generatii intregi de pui proveniti de la cateaua blocului, in loc s-o sterilizeze si sa-i ofere aceeasi ingrijire pana la disparitia ei naturala
- lipsa educatiei in randul populatiei privind necesitatea sterilizarii, lipsa fenomenului de adoptie, slaba informare, nepasarea.
Cel mai grav factor este insa, absenta unor programe eficiente de gestionare a populatiei canine sau mai rau, aplicarea unor masuri total nedocumentate si ca atare, gresite.
Aparent, exista 3 variante de abordare a situatiei actuale:
1. Omorarea cainilor. O metoda care la prima vedere pare cea mai eficienta si rapida. La o examinare mai atenta, vom constata ca prinderea si eutanasierea cainilor prin metode “umane” se dovedesc a fi operatiuni foarte scumpe si de multe ori imposibile. Iubitorii de animale isi vor ascunde “protejatii” ori de cate ori se vor organiza prinderi, urletele unui caine prins de hingheri ii fac pe ceilalti “comunitari” sa fuga. In plus, deseori s-au inregistrat incidente cu aceste ocazii: hingherii au fost amenintati sau agresati de catre locuitorii din zona sau in cele mai multe situatii au fost mituiti. In aceste conditii, actiunea de prindere a cainilor se desfasoara intr-un ritm lent si anevoios. O alta metoda este otravirea cainilor. Ilegala si periculoasa, cu posibile victime colaterale (pasari sau alte animale salbatice, animale cu stapan, oameni fara adapost, copii nesupravegheati etc). Impuscarea, este deasemenea o metoda care nu se poate aplica atunci cand vorbim de atatea exemplare care traiesc in zone populate de oameni.
2. Infiintarea unor adaposturi care ar putea gazdui toti cainii fara stapan. Pare o idee buna si mult mai umana decat omorarea cainilor. Insa adaposturile si-au dovedit eficienta numai in situatia unui numar redus de caini. La nivelul Bucurestiului si al intregii tari, sumele necesare pentru construirea acestor adaposturi – gigant ar fi fabuloase iar pe masura ce s-ar popula cu animale, restul exemplarelor s-ar inmulti nestingherite, profitand de spatiul si resursele ramase. In acest fel, ar trebui construite alte si alte adaposturi. Exceptand costurile constructiilor, ar mai exista costurile prinderii, sterilizarii animalelor din adaposturi plus, cel mai substantial, cel al asigurarii hranei si asistentei medicale pe tot parcursul vietii. Daca adaugam si costurile administrarii (ingrijitori, produse pt. igienizare, medic veterinar, medicamente etc), nici un consiliu local nu si-ar putea permite asemenea buget.
3. Controlul reproducerii. Cu toate ca pare cea mai lenta metoda, cu efecte care nu se vad instantaneu, aceasta este singura solutie care s-a dovedit eficienta in cazul unei populatii mari de animale fara stapan, ca cea cu care ne confruntam de zeci de ani in Romania. Felul in care se aplica aceasta metoda este unul simplu si cu multe avantaje. Controlul reproducerii presupune: prinderea animalelor, deparazitarea, vaccinarea si sterilizarea lor, identificarea si marcarea intr-un mod vizibil de la distanta si eliberarea acestora in locul de unde au fost capturate.
Avantaje: creste eficienta prinderilor (iubitorii de animale vor ajuta echipajele sa ia cainii daca vor stii ca acestia se vor reintoarce) iar de multe ori cainii vor fi adusi pentru sterilizare chiar de catre cei care ii ocrotesc. Prin vaccinare se elimina riscul producerii unor zoonoze periculoase (rabie). Numarul exemplarelor agresive (masculi in perioada de monta, femele cu pui) va scadea drastic. In urma sterilizarii comportamentul animalelor se schimba in totalitate, cel mai puternic instinct, cel de reproducere, dispare, nu se mai formeaza haite (in perioadele de monta s-au inregistrat cele mai multe cazuri de agresivitate). In plus, cainii nu mai migreaza, fiind mai facila o pastrare a evidentei acestora si depistarea unor exemplare cu probleme (caini agresivi, bolnavi etc).
Sterilizarea in masa este singura solutie care da rezultate pe termen mediu si lung, mai mult decat atat, este o solutie decenta, umana si pentru care s-ar primi sprijinul organizatiilor de protectie a animalelor cat si al cetatenilor.
Numeroase studii si tratate, inclusiv concluziile Organizatiei Mondiale a Sanatatii recomanda aplicarea unui program de control al reproductiei si nu adoptarea unei solutii radicale, inumane, scumpe si cel mai grav, total ineficiente! Cercetarile conduse de Organizatia Mondiala a Sanatatii in perioada 1981-1988 in cadrul programului A.G.F.U.N.D. / OMS de lupta impotriva rabiei umane si canine din tarile in curs de dezvoltare au relevat faptul ca programele de eliminare a cainilor (care prevad prinderea si euthanasierea cainilor comunitari) sint atat ineficiente, cit si costisitoare. Nimic nu dovedeste ca eliminarea cainilor ar fi avut vreodata un impact semnificativ asupra densitatii populatiei canine sau asupra propagarii rabiei. In spiritul viziunilor stiintific fundamentate, exprimate pe plan international si national, programele de “prindere si eliminare” a cainilor fara stapan sunt considerate ineficiente pe termen mediu si lung deoarece nu ataca originea problemei, care este ritmul ridicat al reproducerii. In conceptia promovata,”CONTROLUL populatiei canine se bazeaza prioritar pe: STERILIZARI, VACCINARI, (implicand inregistrari si marcaj), plus EDUCATIE si SUPRAVEGHERE”.
“In the long term, control of reproduction is by far the most effective strategy of dog population management”
- World Health Organisation, Guidelines for Dog Population Management, page 72.
“Removal and killing of dogs should never be considered as the most effective way of dealing with a problem of surplus dogs in the community: it has no effect whatsoever on the root cause of the problem.”
- World Health Organisation Guidelines for Dog Population Management, page 74.
“In none of the study areas did the elimination of dogs by any method have any significant long term effect on dog population size.”
- Report of World Health Organisation Consultation on Dog Ecology Studies related to Rabies Control
Motivul este ca daca densitatea animalelor dintr-o anumita zona a depasit un numar critic, atunci solutia de mai sus este singura care poate rezolva problema. O data ce numarul cainilor este atat de mare ca in Romania, se pot omori oricat de multi caini, pe perioade extrem lungi si tot nu se va reduce numarul acestora. Rata de inmultire este mult mai rapida decat capacitatea autoritatilor de a prinde si omori animalele. In plus aceasta rata creste proportional cu rata omorarii. Cainii fara stapan se hranesc cu resturile menajere ale populatiei. Asta inseamna ca intr-un oras ca Bucuresti, un numar maxim de caini poate supravietui in limita cantitatii de resturi disponibile. Chiar daca s-ar reusi exterminarea a 50% din populatia canina, tot nu s-ar face nimic mai mult decat imbunatatirea conditiilor de inmultire si supravietuire a celeilalte jumatati ramase si implicit dublarea spatiului disponibil si a cantitatii de hrana. Acest lucru ar spori imediat rata de inmultire si conform studiilor efectuate, in numai un anotimp de imperechere s-ar ajunge la numarul initial de caini. Astfel, metoda uciderii animalelor ar putea fi aplicata la nesfarsit fara nici un fel de rezulatat.
Argumente: In Romania nu s-a tinut cont de parerea specialistilor. Ani in sir autoritatile au eutanasiat cainii fara stapan. Statistica arata ca in Bucuresti, in anul 2001 erau 90.000 de caini. In perioada 2001- 2007 Administratia pentru Supravegherea Animalelor – Bucuresti a raportat capturarea si eutanasia a 108.000 caini dintre care 80% au fost eutanasiati iar 20% revendicati. O alta statistica data publicitatii de catre aceeasi administratie arata ca intre 2001-2007 inclusiv, cifra exacta a fost de 144.339 caini eutanasiati, astfel :
2001….47.916 caini eutanasiati
2002….33.650 caini eutanasiati
2003….10.159 caini eutanasiati
2004….13.602 caini eutanasiati
2005….14.418 caini eutanasiati
2006….13.236 caini eutanasiati
2007….11.361 caini eutanasiati
Pentru aceasta s-a folosit un buget de 9 milioane de euro. Rezulta ca pentru eutanasia unui caine s-au cheltuit peste 60 euro in timp ce o sterilizare costa 20 euro.
Cu toate acestea si in anul 2009 numarul cainilor de pe strada este foarte mare, dovedind inca o data inutilitatea acestui program , confirmandu-se astfel concluziile raportului Organizatiei Mondiale a Sanatatii, Raportul tehnic al Comitetului de Experti pentru prevenirea rabiei – Raport tehnic nr. 824, Geneva/1992.
In prezent in Capitala, in urma unor calcule bazate pe metode stiintifice, Organizatia Vier Pfotten estimeaza ca traiesc aproximativ 40 000 de caini fara stapan. Dintre acestia, aproximativ 20% sunt deja sterilizati.
Constatam ca pe parcursul celor 7 ani, plecand de la cei 90 000 de caini existenti in anul 2001, au fost omorati 144 399, alti aproximativ 50 000 au murit din cauza naturale (batranete, boli, accidente) iar numarul lor s-a redus numai la 40 000. Se deduce clar ca rata inmultirii si supravietuirii creste o data cu rata omorarii. Practic, prin metoda omorarii, nu se poate elimina mai mult de 50% din efectivul de caini dintr-o anumita arie, atata timp cat numarul lor a depasit un prag critic.
Metoda sterilizarii masive si rapide, “in covor”, micsoreaza drastic rata de inmultire in timp ce procentul deceselor din cauze normale ramane constant.
In fapt scaderea populatiei canine de la 90 000 la 40 000 a fost cauzata de sterilizarea “pe alocuri” facuta de diverse asociatii, persoane particulare, ASA prin sterilizarea cainilor revendicati sau programe initiate de cabinete veterinare prin reduceri de cost pentru cainii fara stapan. Practic, in nici unul din acesti ani nu s-a reusit eutanasierea a mai mult de jumatate din cainii de pe strazi. In acest fel, daca nu s-ar fi si sterilizat – in mica masura – numarul acestora ar fi fost aproape acelasi. In schimb, daca cei 90 000 de caini de la momentul respectiv ar fi fost sterilizati in masa (peste 90%) acum problema ar fi fost rezolvata. Media de viata a unui caine fara stapan este de 6-7 ani iar numarul acestora s-ar fi diminuat de la an la an pana la disparitie.
La fel de importanta este aparitia unui act normativ (exista o propunere legislativa in acest sens dar care s-a oprit acum aproape doi ani la Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic) care, pe langa reglementarile necesare gestionarii populatiei animalelor fara stapan, sa oblige si proprietarii sa-si sterilizeze exemplarele fara valoare chinologica/drept de monta. Aceasta este singura metoda pentru a stopa fenomenul masiv de abandon al puilor, atat raspandit in zonele cu curti.
Este regretabil ca in Romania, singura solutie gasita de autoritati este uciderea cainilor sau ignorarea problemei atata timp cat aceste rapoarte exista de foarte multi ani, iar autoritatile au fost informate de catre diverse organizatii internationale de protectia animalelor cu privire la metoda sterilizarii masive, ba mai mult decat atat, aceste organizatii au oferit sprijin care presupunea ajutoare materiale, sterilizari gratuite si punerea la dispozitia autoritatilor de personal specializat in vederea demararii unui amplu program de control al reproductiei canine.
Sterilizarea unui caine de talie medie costa aprox.20 euro care inseamna:
- 12 euro medicamentele si materiale utilizate (tranchilizant, anestezic,dezinfectant, instrumentar chirurgical, materiale sutura, antibiotic, antiinflamator, manusi chirurgicale, materiale identificare etc).
- 8 euro regia (salariul medicului si asistentului veteterinar, al prinzatorului, transportul pana la baza unde se fac sterilizarile si retur).
Eutanasia unui caine costa 62 de euro, facand un calcul simplu prin impartirea bugetului ASA pe 7 ani la numarul de eutanasii efectuate.
Din cele de mai sus, reiese cat de important este sa se porneasca, de urgenta, un program de control a reproductiei canine, atat la nivelul capitalei cat si la nivelul intregii tari.

vineri, 5 februarie 2010

Câinii - un ajutor nepreţuit pentru bolnavi

 (Un articol apărut în Adevărul, sub semnătura lui Vali Toma, sub titlul: Vindecă boli cu ajutorul câinilor  )

Andrei Ionescu (30 de ani) a descoperit că Odra, labradorul său, are tendinţa de a se apropia de cei cu sănătatea şubredă. În scurt timp a început să practice zooterapia. Potrivit psihologilor, terapia cu ajutorul animalelor, puţin cunoscută în România, poate scădea foarte mult costul tratamentului, iar copiii se bucură de prietenia câinilor. 

Odra este un labrador care are în grijă zeci de copii cu dizabilităţi din Prahova. Între ea şi Andrei Ionescu (30 de ani), stăpânul ei, s-a dezvoltat o relaţie specială în cei şase ani de când sunt împreună. Andrei a observat încă de la început că Odra se simte atrasă de persoanele care au nevoie de ajutor, după ce s-a ataşat de bunicul lui, imobilizat într-un scaun cu rotile.
După o perioadă în care câinele l-a ajutat, bunicul lui Andrei a reuşit chiar să se dea jos singur din scaun şi să urce în pat sau să coboare. Tânărul a continuat să observe reacţiile Odrei în preajma oamenilor cu probleme şi a văzut că preferă compania unei mătuşi care avea probleme psihice.

Colaborare cu Protecţia Copilului
Andrei a obţinut un atestat pentru practicarea terapiei asistate de animale sau zooterapiei, iar în 2007 a început o colaborare cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, vizitând săptămânal copiii instituţionalizaţi. Ionescu şi cei doi labradori înscrişi la acea vreme în programul de zooterapie se întâlneau cu grupuri de 3 - 4 copii care suferă de spasmofilie, autism, sindromul Down sau alte afecţiuni.
„Am făcut terapie cu un băiat de 16 ani care avea reacţii întârziate, sindromul Down, spasmofilie şi probleme de echilibru. Nu putea să meargă singur, decât sprijinit, nu putea să prindă obiectele sau să le arunce la o ţintă fixă", a povestit Andrei. După trei luni, băiatul a reuşit să parcurgă singur distanţe mici, fără susţinere. El a căpătat încredere şi voinţa de a face lucruri considerate greu de realizat.
Câinii ascultă orice comandă dată de copii. În şedinţele de terapie, care durează între 10 minute şi o oră, cei mici interacţionează direct cu animalele, le ating, le mângâie, le pot chema la ei, le pot plimba sau le pot da comenzi. Fiecare câine va respecta întocmai dorinţele copilului, fără a riposta sau a refuza să-i facă pe plac, pentru ca acesta să nu se simtă respins. În urma legăturii care se stabileşte între copil şi câine, cei mici îşi doresc să facă eforturi din ce în ce mai mari, eforturi care sunt de fapt evoluţia lor în tratament.
Andrei a decis să înfiinţeze în Româneşti primul centru de zooterapie din ţară, din fonduri proprii. Centrul are o pistă de lucru pentru câini, o sală de conferinţe, dar şi trei camere în care pot rămâne peste noapte persoanele care vin din alte judeţe pentru terapie. Pot face terapie toţi copiii de peste 4 ani, în special cei care nu au înregistrat rezultate în urma tratamentelor obişnuite. La centrul de la Româneşti sunt 11 câini instruiţ şi pregătiţi special pentru zooterapie. 

Program şi în şcoală
Un specialist în acest timp de terapie este şi Zoltán István Szabó (32 de ani) din Satu Mare. El a obţinut atestatul în domeniu în 1997, în Ungaria. Szabó şi alţi instructori vor începe în acest an un program alternativ de educare într-o şcoală generală din Satu Mare. „Cele mai eficiente rase sunt labrador, Golden Retriever, Vizsla maghiară sau metişi. Important este dresajul special, prin care aceşti câini pot fi controlabili în orice situaţie. Mândria noastră este Gizmo, un bulldog francez", a spus Szabó. 

Pe placul psihologilor
Specialiştii spun că terapia asistată de animale îi ajută. „Compania unui animal poate rezolva într-o mare măsură sentimentul de singurătate. El este apanajul omului simplu, foarte mulţi oameni proiectează în mod inconştinent o altă persoană în animal", explică psihologul Laurenţiu Gheorghina.

marți, 2 februarie 2010

De ce dau chix unele ONG-uri din România

În primul rând, înainte de a da un răspuns întrebării din titlu, am să punctez câteva idei despre ce înseamnă un ONG. Aşa cum îi spune şi numele organizatie ne (non) guvernamentală, adică care nu aparţine/nu se subordonează statului, e un fel de SRL, doar că se ghidează după alte legi. Nu este plătitor de TVA, în general nu are activităţi (comerciale) producătoare de venit şi se "hrăneşte" cu donaţii, sponsorizări sau, în cazul în care are o activitate meritorie, un proiect interesant, poate obţine grant-uri sau finanţări de la terţe organizaţii, instituţii, etc. 

Începutul nostru

Anii petrecuţi în cadrul Fundaţiei Raţiu m-au învăţat să descifrez tainele organizaţionale şi să devin dependentă de adrenalina creativităţii pe care ţi-o oferă un mediu ong-ist. Acolo mi-am încercat puterile şi am/mi-am dovedit că pot construi un proiect fezabil de la zero, un proiect care să ajungă cunoscut la nivel naţional.şi să dureze. Acest lucru m-a ambiţionat, de fapt m-a provocat să încerc un nou proiect, într-o altă formă, pe tematica pe care o iubesc şi o înţeleg cel mai bine, cea a situaţiei animalelor străzii/animale abandonate/animale fără stăpân (câini, pisici, cai şi lista urmează să o dezvolt pe parcurs). Pentru asta am fondat o nouă organizaţie, al cărei nume l-am găsit după două săptămâni de încercări repetate. Această organizaţie a fost un vis personal, o dorinţă pe care mi-am pus-o la început de an 2008. A fost de fapt unica dorinţă şi s-a împlinit. Cel mai mult a durat demersul legal de înfiinţare a noului ong. Ştiţi cum se spune, când îţi doreşti ceva cu putere, tot universul va conlucra pt ca să-ţi îndeplinească această dorinţă. Şi pentru că o astfel de dorinţă mai exista în acest univers, aproape de mine, am fost contactă de actuala mea colega, dna Clara Labancz - o Domnă în adevăratul sens al cuvântului, scenografă de renume naţional, care mi-a propus să înfiinţăm împreună o asociaţie pentru protecţia animalelor. M-am bucurat să mai aflu că şi alte persoane sunt interesate de aşa ceva şi am zis imediat DA. Acest da a însemnat de fapt începerea unui mariaj. Doar că într-o asociaţie nu e vorba doar de două persoane, ci mai multe. Prietena şi vecina Clarei, Eva Pop, o adevărată împătimită a protecţiei animalelor, la iniţiativa noastră a fost numită preşedinta asociaţiei, tocmai pentru că este total implicată în situaţia animalelor din oraşul nostru, cunoscând aproape fiecare câine de aici. Din dorinţa ei de a înmulţi numărul membrilor, a mai adus şi alte persoane pe lângă ea, tot iubitori de animale. Doar că într-un astfel de "mariaj", persoanele implicate trebuie să înţeleagă şi să înveţe că pentru a construi ceva trebuie să existe un plan, o viziune pe care să o urmăm în grup. Din păcate însă, lipsa unei experienţe a muncii într-un ONG, dorinţa de epatare, ignoranţa crasă şi lipsa unei educaţii au făcut ca lucrurile să nu meragă de la început aşa cum aş fi dorit. Au existat unele persoane (pe care nu le cunoşteam dinainte), mari iubitori de câini, care sunt gata să facă sacrificii mari pentru un animal, dar care au produs numai discordie şi certuri în cadrul asociaţiei, din cauza unui caracter mizer. Cu o tactică josnică şi deparavată, ne-a luat pe toţi membrii la rând, cu lungi conversaţii la telefon şi a încercat să ne ridice unul împotriva celuilalt. Adică, mai pe româneşte, a săpat râcă între noi şi între terţe persoane. Oricât am încercat să o înţeleg de ce a făcut asta, singurul răspuns care l-am găsit a fost că asta este tipologia ei: intrigantă, rău-voitoare, invidioasă etc. După ce ne-am dat cu toţii seama, a fost anunţată oficial că nu mai vrem să avem de-a face cu ea, dar răspunsul laş (cum de altfel m-am şi aşteptat) a fost să ne spună că oricum nu mai vrea să aibă de-a face cu această asociaţie, că ieşea din proprie voinţă. Ei, după această curăţire, au început să se închege lucrurile, activităţile şi chiar o echipă. Rezultatele s-au văzut, iar noi - chiar dacă suntem doar o mână de oameni - ne simţit şi muncim foarte bine. 
Ei, dar credeţi că s-a potolit? No way, adică nici vorbă. A început să-şi bage din nou coada înveninată şi să împroşte cu veninu-i specific. Apoi vâzând că nu reuşeşte mai mult, a început să trimită mesaje online sub pseudonim, în care să ne acuze de tot felul de murdării, aşa cum doar mintea-i bolnavă le-ar putea gândi/pune în practică. Doar că a scăpat din vedere (şi aici ignoranţa şi prostia şi-a spus cuvântul) că a făcut acest lucru imediat după o convorbire telefonică în care şi încerca să mă ameninţe (convorbire pe care de altfel am şi înregistrat-o) şi sub următorul post după cel de care se legase, mai mult de atât nu ştie că IP-ul i s-a înregistrat, iar în momentul în care voi depune plângerea penală, o să i se dea frumos cu tifla peste nas.

Viziunea
De ce am povestit aceste lucruri - ca să am un punct de plecare în a arăta ce scârţâie în mediul neguvernamental.
Şi acum, ideea de bază e că într-o asociaţie, în exemplul nostru de protecţie a animalelor, nu este destul ca o persoană să fie iubitoare de animale. În viziunea mea, oamenii cu care voi lucra eu, trebuie să fie în primul rând OAMENI, adică să aibă calitate umană care să inspire pozitiv, să sprijine o construcţie şi să fie deschişi la a învăţa. Indiferent de vârstă, calitatea umană trebuie să primeze, o calitate din care să reverse empatia. 
DAR nu va fi de neglijat nici inteligenţa nativă, talentul de a percepe/pricepe cu ce se mănâncă un produs nou, creativitatea (pozitivă, of course), caracterul vizionar şi loialitatea. Şi neapărat să iubească şi să înţeleagă animalele! Aşa că, cei ce nu deţin aceste bogăţii, nu sunt bineveniţi la noi în ogradă. Aviz amatorilor!

Aşa cum am spus la început, o organizaţie neguvernamentală poate fi considerată (aşa ar fi indicat) de către fondatorii săi, un fel de mic SRL. Adică toţi trebuie să pună mână de la mână (idee de la idee) pentru a o dezvolta. Din păcate mulţi membri de asociaţii din ţară s-au asociat doar având o dorinţă comună şi atât. Lipsa unei viziuni coerente, planificarea activităţilor, PR-ul inexistent, (ne)vorbirea unei singure "limbi" pentru comunicarea internă şi - cel mai des - lipsa fondurilor, i-a condus la dizolvare. Minimalizarea importanţei şi doar unei singure nevoi organizaţionale din cele menţionate de mai sus, te duce spre un eşec sigur. 

Multă lume ne întreabă sau ne reproşează de ce nu deschidem un adăpost?
Un ONG tânăr ca al nostru, la fel ca orice nouă organizaţie, trebuie să urmeze nişte paşi, în funcţie de posibilităţi. Aşa cum un copil, la începutul vieţii doar gângureşte, merge de-a buşilea (era să zic merge în patru labe - ce să faci, deformaţie profesională), apoi începe să păşească timid, aşa se întâmplă cu orice nouă creaţie. Totul trebuie să fie urmat "step by step". Dacă vrei să încerci din prima "mersul în picioare", cu siguranţă că vei cădea, te vei lovi şi vei suferi. Ei bine, noi încercăm să urmăm aceşti paşi şi pentru asta avem nevoie de o coeziune care să formeze acel întreg ce va ajunge să se ridice singur, la un moment dat. 
Şi ştim că, din punct de vedere legal, administraţia publică este obligată să construiască un adăpost, aşa cum scrie la UE carte!!!

Faptul că începem să primim tot felul de amenintări, reproşuri, etc nu poate decât să mă surmonteze, nu înseamnă altceva decât că am devenit puternici şi deranjăm. Cu cât o organizaţie sau o persoană devine mai puternică, mai sigură pe sine, cu atât mai mulţi vor încerca să o atace. E de fapt vorba despre scara evoluţiei, cu cât un spirit urcă mai mult pe această treaptă, altele, de mai jos, mai puţin evoluate, vor încerca să se aghaţe de el, să-l tragă înapoi. Concret, în asta constă viaţa. Şi nu trebuie să ne sperie.

Am observat că multe persoane, din cele care au aderat la o asociaţie, privesc activitatea acesteia ca una de timpul liber, ca un hobby. Doar că în momentul în care începi un ONG de la început, acordarea doar a 3-4 ore din timpul tău liber unor mici activităţi, nu pot să ajute la dezvoltarea organizaţională, ci la nişte simple bâjbâieli. Nicioadată o asociaţie făcută ca ocupaţie de timp liber nu se va dezvolta, nu va deveni self sustainable, adică să se poată auto susţine. De aceea eu îmi dedic aproape tot timpul pentru ca să dezvolt aceast ONG, la nivel organizaţional, cu acceptarea de bună voie a unor sacrificii personale/materiale. Şi nu mă plâng, ci mă mândresc cu ceea ce există şi mă hrănesc". Viziunea mea e creionată deja, dar anumite aspecte se pot modifica pe parcurs, în funcţie de diverşi factori. Dacă vrei, se poate, dar planificat, structurat, bine gândit şi urmat îndeaproape.

Postări populare