Update la povestea tristă a calului / Update for the sad story of the horse

 It was a hard long night. Dear English reader friends, do please forgive me for not telling you now the news about the sweet animal. But I promise I'll do it tomorrow morning. I'm much to tired now and depressed  to be able to think and write in English.

Acum când încep să scriu aceste rânduri este ora 01.35. Tocmai m-am întors de la locul în care zăcea bietul animal. Dacă la început avusesem o doză de simpatie pentru ţiganul care era stăpânul calului, acum simt doar dispreţ. Până la urmă am aflat adevărata poveste: calul aparţine ţiganului respectiv, iar acesta a vrut să-l ducă în târg spre vânzare. Poliţiştii îl cunosc ca "bişniţar" de cai, adică cumpără şi vinde cai. Se pare că animalul a fost ţinut în grajd o perioadă lungă de timp, fără să fie scos la plimbare. Conform spuselor poliţiştilor, ţiganii obişnuiesc să hrănească bine animalele cu câteva luni înainte de a fi vânduţi, spre a arăta bine. Problema acestui cal pare să fi venit din cauză că a stat prea mult timp nemişcat şi dintr-o dată a fost scos şi dus la târg. Acest drum a fost un efort mult prea mare pentru el, cauzându-i un blocaj al muşchilor picioarelor din spate. Scenariul acesta a fost formulat de către medicul veterinar de la Grădina Zoologică, care a fost alertat de poliţişti. După ce a văzut calul, a observat că nu îşi putea mişca picioarele din spate, i-a dat o injecţie şi a zis că îl va lăsa acolo până dimineaţă. În cazul în care nu se va mai ridica de jos, va fi eutanasiat şi transportat la Zoo. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla cu el în cazul ăsta.

Când am ajuns eu acolo, stăpânul calului era şi el acolo cu nevasta lui. I-am spus că trebuie să stea cineva lângă cal şi că nu-l poate abandona, pentru că - conform legii pentru protecţia animalelor - este pasibil de amendă. Omul a început să se agite şi să-mi spună că el a cedat calul Grădinii Zoo şi că lui nu-i mai trebuie, că nu mai are ce să facă cu el. Am insistat să lase taxiul să plece şi el să rămână. A zis că merge până acasă şi vine înapoi. Tipic pentru oameni ca el. Credea că eu chiar îl cred. Apoi am aflat că omul ar fi cerut ca după ce cei de la Zoo îi vor lua calul, poliţiştii să-i aducă neapărat pătura de pe el înapoi. Nu mi-a venit să cred ce am auzit. Adică o nenorocită de pătură preţuia mai mult pentru omul ăsta decât calul.

După plecarea acestuia, am rămas împreună cu soţul meu şi cu prietenul nostru, Laci, de la pompieri. După câteva minute a apărut şi un echipaj de Poliţie. Ei mi-au spus cele scrise mai sus şi şi-au exprimat părerea de rău că nu pot face nimic pentru a ajuta calul. Au spus că, după ce au aflat cine este proprietarul calului, au mers la el acasă să-l cheme să stea cu calul, iar acesta a fost foarte deranjat că a fost trezit din somn.  Păreau şi ei indignaţi de indiferenţa omului faţă de animal şi (!!!) m-au întreabă dacă noi, cei de la protecţia animalelor, nu îi putem face ceva respectivului. Nu mi-a venit să cred! Dar apoi mi-am amintit că poliştii nu cunosc Legea pentru protecţia animalelor şi i-am spus că ceea ce putem face noi, în calitate de asociaţie este să depunem o sesizare la ei, iar ei, conform legii, trebuie să aplice sancţiunile prevăzute.  u păreau  deloc încântaţi că tot pe ei pică beleaua. E clar că va trebui să fac din nou o vizită comandantului. Nu mi se pare normal, ca după ce eu am vorbit cu acesta în luna februarie, i-am lăsat personal un exemplar cu Legea nr. 9 şi l-am rugat să o citească bine să să le-o dea şi poliţiştilor lui, pentru că noi vom apela la ei de fiecare dată când va fi cazul. Din februarie şi până acum, încă nu le-a fost prelucrată această lege. Asta spune mult despre interesul acordat. 

Poliştii m-au rugat să plec acasă că nu mai avea rost să mai stau lângă cal. Au plecat să-şi continuie patrularea, iar eu am rămas cu Flaviu şi cu bunul nostru prieten Laci. Mi se rupea sufletul când auzeam calul cum geme. Am stat lângă el şi l-am mângâiat, i-am vorbit şi s-a mai liniştit. Dar simţeam să nu ar vrea să fie lăsat singur. Gâfâia şi ofta prelung. Pur şi simplu era ca un om care suferă. Părea că zice: "oh Doamne, de ce nu mă pot scula de aici. Of, of." Se străduia, dar reuşea doar de la gât. Muşchii picioarelor nu-l ascultau defel. L-am masat, i-am ţinut mâinile pe coapse, avea spasme, ofta şi mă privea cu ochii rugători. Şi totuşi a trebuit să-l părăsesc. Laci ne-a asigurat că pompierul care era de planton peste noapte îl va supraveghea şi ne va anunţa dacă se va scula de jos. Nu-mi rămâne decât să mă rog la Dumnezeu să-l ajute să-şi recapete flexibilitatea.

Doamne ajută-l Doamne!!!!