vineri, 28 august 2009

Genealogie

Motto: "Prietenii ţi-i alegi tu, rudele ţi le dă Dumnezeu".

Doamne ce greu găsesc timp să scriu. Aş vrea să pot scrie mai des, dar nu reuşesc. Oricum la mine toate s-au făcut cu paşi mici aşa că nu disper.

De mică am fost crescută în spiritul familiei. Cu trecerea anilor însă, rudele s-au împrăştiat în toate colţurile lumii, noroc că s-a inventat internetul. Cu toate astea, imaginea de pe webcam nu poate suplinii căldura îmbrăţişărilor. Poate de aceea, vara asta a fost unică. Parcă toate rudele s-au înţeles să vină acasă, în vizită, aşa că mi-a fost dat să trăiesc frumoase revederi şi readuceri aminte. Iar bucuria revederii merită să fie menţionată aici.


Prima dată verişoara din Canada, cu copiii ei:
... am doi nepoţei superbi, Julia & Alex, vorbitori de limbă engleză.

Apoi sora mea din Dubai...

si nepoţele de la altă verişoară, din Italia...
Francesca

Federica


Alături de cei de acasă...

Îmi pare rău că nu am apucat să-i întâlnesc şi pe cei din State.

Să-mi trăiască neamurile şi să ne revedem cu drag şi în alţi ani!

luni, 24 august 2009

Update la "Se întâmplă în România"

Azi a sosit un mesaj pe care mulţi l-am aşteptat cu sufletul la gură. Îl redau mai jos:
"Cine credeti ca s-a intors ???????
Catelul aruncat de pe dig ! In dimineata asta, chiar inainte de a porni spre Bucuresti, a sunat telefonul. Nu ne venea sa credem, desi am sperat tot timpul. Cu chiu cu vai am reusit sa punem mana pe el si sa-l ducem in curtea noastra, plina cu alti amarati ... Acum ..., la noroc. Va pun si cateva poze, sa-l vedeti ce plin de cicatrice este, semn ca viata lui nu a fost tocmai roz ... Si ce casuta ad-hoc i-am improvizat!"


Şi o scurta prezentare a salvatorilor:

"...suntem 2 oameni care am avut norocul de a ne nimeri impreuna avand aceeasi pasiune : dragostea pentru animale, ca voi toti. Suntem din Bucuresti (dar de vreo 2 ani am luat si-o casuta intr-un sat de pe langa Campina, tocmai pentru a avea unde ne duce "copiii" cand om iesi la pensie !). In apartamentul de la Bucuresti avem acum 11 pisici si 2 caini, la curte inca 8 caini (cu ultimul "intrat" !), asa ca suntem intr-o continua miscare.
Catelul de pe dig nu este pui, si eu am crezut ca respectiva a vrut sa se descotoroseasca de niste pui, dar nu era asa. E un caine adult, cu o zgardita rosie contra puricilor. Chiar nu stiu ce s-a putut intampla, ne-am gandit ca ori a muscat pe cineva din familie, ori a mancat vreo pasare din curte, ori pur si simplu au vrut sa scape de el (nu pot sa-mi dau seama daca e batran ...). Oricare ar fi motivul, modul in care a vrut sa scape de el mi se pare cumplit ..."

duminică, 23 august 2009

Ce am ales? (gânduri de duminica)

Trăim într-o societate de consum, impusă de ani, cu reguli, obiceiuri şi trepte. Ca să trecem prin viaţă trebuie să urcăm diverse scări: scări în societate, scări la locul de muncă, scări în evoluţia personală. Cine stă la capătul acestor scări? Ne aşteaptă cineva? Ne mai aruncă cineva vreo frânghie când suntem gata-gata să cădem de pe vreo treaptă?

Cine a construit societatea în care am păşit, o societate în care ne zbatem atât de mult să ne recunoaştem şi să fim recunoscuţi? Ştim de la început pe ce treaptă vrem să ajungem? Sau pe ce scară ar trebui să o pornim? Înainte să ajungem în lumea asta, am ştiut exact ce avem de făcut, ne-am asumat tot destinul. Sub influenţa factorilor din jur însă şi al liberului arbitru, suntem dezorientaţi şi ne pierdem deseori de la esenţial. Cine ne readuce pe calea cea bună?

Indiferent în ce familie ne naştem, toţi tindem spre aceleaşi lucruri în viaţă. Indiferent de educaţia primită, toţi visăm să ajungem undeva. Diferă doar calea, paşii făcuţi şi mijloacele folosite. Din când în când ne mai oprim pentru a cuantifica cuburile puse cu trudă una peste alta şi privim, cu imparţialitate, „construcţia” din exterior. Când ceva ni se pare nelalocul său, hotărâm că e momentul să-i dăm o altă formă. Atunci luăm un alt cub şi îl punem într-un loc cu totul nou, iar întrega construcţie de până atunci se schimbă văzând cu ochii. Cine oare ne dă aceste sugestii, cine ne opreşte din vâltoarea drumului şi ne atrage atenţia asupra neregulilor din „construcţia” noastră? Şi oare suntem destul de receptivi pentru a primii aceste semnale?

Am primit o viaţă. Să fie la fel şi cu destinul? Sau pe ăsta putem să ni-l ţesem noi?Oare eu am ales să iubesc animalele şi natura sau e vorba de o reîntoarcere la origini?


vineri, 21 august 2009

Se întâmplă în România

Pe unul din grupul de discuţii ale iubitorilor de animale, am citit următorul mail, pe care îl redau mai jos cu consimţământul autorilor:


"Parca pentru a nu uita ca traim in Romania, astazi am avut o alta experienta trista :
Iesisem cu Adrian sa ma plimb si sa-i arat "noutatile" aparute in zona - 2 pui de ciobanesc german, intr-o curte din apropiere. In drum, oameni la coasa. Normal ca ne stiu ca pe niste cai breji, deci ... cui sa spuna, daca nu noua ??? Cu o ora in urma, pe sosea, oprise o masina cu un numar de Prahova (vorbim de satul Provita de Sus, Prahova; nu au retinut din numar decat PH 10 ...), cu doua persoane. La volan o tipa blonda, tanara. Coboara, ia un sac de rafie din masina si se duce pe digul ce reprezinta intarirea in caz de inundatii, aproape de marginea soselei si-l arunca de la inaltime (aproape 3 m) ; cu zgomot cumplit, pachetul se izbeste de bolovani si ... nu se mai misca. Dupa vreo ora, ametit, din sac, iese cu greu un caine. Cu zgardita rosie la gat. Un ochi i s-a spart in cadere, celalalt pare acoperit de o ceata alba, nu mai aude si merge ca teleghidat. In acest moment am aparut noi, ca florile, incercand sa ne plimbam, sa respiram aerul proaspat departe de Bucuresti, sa admiram valea cea frumoasa a Provitei ... De cate ori nu m-am gandit : frumoasa este natura, frumoasa este si valea noastra si e o liniste ... Acum, cand tot ce era de murit, a murit ... O vale a durerii si a suferintei, a mortii, ca multe alte vai frumoase ale dragei noastre Romanii si a "minunatilor" ei oameni ...
Am fugit acasa si-am luat o conserva mare de catei, graunte si cremwursti si, cu mare indoiala in suflet ca ar manca, m-am intors ... Doua fetite care iubesc cateii l-au urmarit in tot acest timp, sa vada unde se duce. Cu mare greutate m-am apropiat cat sa-i pun mancarea si s-o simta. Stiam ca nu ma vede. Se pare ca nici nu auzea. A mancat, spre mirarea mea. Mai mult nu m-am apropiat, cred ca n-ar mai fi mancat. Maine ma duc din nou. Daca iese in sosea, va fi victima sigura a masinilor. Daca nu-l voi mai intalni, ma voi ruga ... sa nu sufere, sa nu fi suferit ...
E cumplit ce se intampla, ce LI se intampla, ce NI se intampla ... Mare blestem pe-acest popor - nemernicia, rautatea, handicapul reprezentat de lipsa sufletului ...
Ne-am impartasit durerea, nu ne e mai usor, dar ... stim ca toti cei de-aici intelegeti perfect, ca de multe ori v-ati dorit si voi pedepse cumplite pentru cei care ne ranesc prietenii si sufletele ...
O seara frumoasa,
Simona (si Adrian)".


luni, 17 august 2009

Buliţă - un căţel numai bun de iubit

Nu pot să nu dedic o postare separată celui care mi-a cucerit inima de ceva vreme încoace. A apărut timid pe strada mea, ca prieten al găştii lui Murdărici. S-a furişat uşor pe lângă mine, speriat dar şi atent la reacţiile mele, în timp ce eu hrăneam gaşca. Surprinsă de nouă figură, l-am întrebat: "da tu de unde ai mai apărut?". A început să dea din coadă, apoi s-a aşezat la picioarele mele şi a cerut să fie mângâiat. Recunosc că prima reacţie a mea, când mi-am dat seama că e un metis de pittbull, a fost de reţinere. Nu ştii cum reacţionează aceşti câini.


Apoi, zi după zi, legătura noastră a devenit tot mai strânsă. Atât de stânsă încât Buliţă nu a mai plecat de aici şi nici măcar nu se îndepărtează de acest loc. Mi-e clar că mă crede mămica lui şi cum îmi aude vocea, cum îşi şi face apariţia la poartă. E un iubăreţ şi un lipicios. Dar nu cu restul lumii. Soţul meu încearcă să se împrietenească cu el, îl mângâie, îi vorbeşte, dar Buliţă este destul de rezervat.

Nu ştiu de unde a apărut şi "cine" i-o fi îndreptat paşii spre strada mea, cert e că între noi s-a înfiripat o reală poveste de iubire. Seară de seară, după mâncare, avem programul nostru de dezmierdări, iar pe drumul spre containerul de gunoi mă urmează cu ţopăiturile-i caraghioase. Are un stil ciudat de a ţopăi, ca un cal în programul de dresaj. Adoră să se lipească de mine, oftează de bucurie când îl dezmierd, iar câteodată se cere să-i dau voie să stea la noi în curte.



E un căţel adorabil, tinerel, foarte bine făcut, doar că masculul meu feroce, Freddy nu-l suportă de nici o culoare. Cred că îl vede ca pe un rival puternic şi oridecâte ori are posibilitatea, se dă la el prin grilajul de la poartă. La început nu mi-am dat seama că ei chiar s-au ""agăţat" prin gard, dar în timp au apărut cicatrici pe capul şi gâtul lui Freddy. Acum trebuie să fiu mereu cu ochii în patru, pentru că Freddy nu-i suportă apropierea şi dacă cumva Buliţă este lângă poartă, masculul feroce de teckel îl provoacă la duel. Oricât mă străduiesc eu să impun o atmosferă de prietenie, colaborare şi bună înţelegere între animăluţele de care am grijă, instinctele sunt mai presus de orice, iar rivalitatea masculină îşi spune cuvântul.

În cursul zilei, Buliţă este cam adormit, din când în când mai iasă din ascunzătoarea sa pentru a se mai certa cu cauciucurile masinilor sau a bicicletelor ce vin la dispensar. În rest, calm.
Când se lasă noaptea însă. Buliţă îşi intră în rolul de gardian al zonei. Face pur şi simplu înconjurul zonei, dar nu oricum, ci fugiind şi lătrând încontinuu.

Seară de seară mă rog la Dumnezeu să-i găsesc un stăpân potrivit lui Buliţă, un om care să-l iubească şi să-i ofere căminul pe care şi-l doreşte atât de mult. Este un căţel minunat şi un foarte bun paznic. Dacă cineva poate să-i ofere un loc în curtea sa, vă rog mult să mă contactaţi. De preferabil o femeie, pentru că am observat că este mai ataşat de femei.

duminică, 16 august 2009

Comportamentul celor din jurul nostru este rezultatul propriilor noastre acţiuni

În loc de Intro
Zilele următoare am să mai revin pe tema vecinilor mei, pentru că, se pare, că au făcut deja o pasiune din a scrie reclamaţii peste reclamaţii la adresa mea. Vecina de sub mine, pensionară în vârstă de 60 de ani şi ceva, a scris aproape un roman în reclamaţia ei, pe care a adresat-o primariei şi nu numai. Dar am să revin asupra acesteia mai încolo. Azi vreau să mă opresc doar asupra unui pasaj în care îi mulţumea din inimă conducătorului iubit (n.r. primarului urbei) pentru că "a curăţat zona, în care locuim, de ţigani". Dar, a continuat ea, "am scăpat de ţigani şi de mizeria făcută de ei, ca acum vecina noastră (n.r. adică eu) să ne umple de câini".

Am întâlnit ţigani mai oameni decât "oamenii mari"

Pornind de la afirmaţia vecinei, am să extrapolez cele scrise de ea la situaţia unei familii de ţigani la care eu ţin în mod special. În urmă cu câţiva ani, plimbându-mă cu teckelii mei prin faţa fabricii Electroceramica şi mergând spre parc, din casa cu etaj de lângă malul Arieşului au ieşit nişte ţigani cu un alt teckel. M-au oprit foarte politicoşi şi m-au întrebat despre teckelii mei, cerându-mi apoi permisiunea să o aducă pe femela lor Lisa la împerecheat cu Freddy. Am acceptat şi de atunci a început între noi o relaţie interesantă. După un timp au fost mutaţi în blocul H, blocul "bombă" şi fiind foarte aproape de noi, ne vedeam des. Pe fetiţă obişnuiam să o ajut la lecţii, pe băieţel îl lăsam să se uite la desene animate pentru că în cămăruţa lor nu aveau curent electric, iar mama lor mă ajuta la curăţenie. Tatăl, meşter foarte priceput, lucra în construcţii, însă doar pe perioada delimitată. Apoi trăiau din ajutorul social. Dar am apreciat la ei faptul că erau o familie foarte frumoasă, unită, şi se luptau din toate puterile ca să-şi depăşească condiţia. Tatăl fusese dat, de către propriul său tată, la casa de copii şi, crescând departe de familie, esenţa vieţii lui acum sunt copiii. "Eu vreau să le ofer copiilor mei ceea ce mie mi-a lipsit o viaţă întreagă", spune el întotdeauna cu lacrimi în ochi când atinge acest subiect. Copiii sunt cuminţi, cu simţul respectului şi toţi îşi oferă fericiţi ajutorul acolo unde este nevoie. Ei sunt cei care m-au ajutat şi la îngroparea căţeluşei moarte şi au făcut-o cu lacrimi în ochi.

Coşmarul de pe Nicolae Teclu
Au trecut vreo 3 ani apoi - odată cu evacuările din Blocul H - au ajuns şi ei, la grămadă, în containerele de pe str. Nicolae Teclu. (Pentru mai multe detalii citiţi: http://ziarul21.ro/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=2022&mode=thread&order=0&thold=0&theme=AutoPrint). La început a fost bine pt ca aveau apă şi curent dar, în timp, pt că containerele gândite pentru muncitorii de pe şantiere nu erau făcute să reziste atâţia ani, au început să se degradeze. Iarna, curgea apa pe pereţi, o gaură a început să apară în ceea ce se numea podea, iar mobila a prins mucegai şi a trebuit să fie aruncată la gunoi. (http://www.turdanews.net/index.php?option=com_content&view=article&id=5084:datoriile-la-consum-pe-care-le-au-turdenii-din-locuinele-sociale-vor-fi-acoperite-de-api&catid=6:social)


Încet-încet, acea zonă s-a transformat în Harlem-ul Turzii. Necazurile nu au încetat să apară, curentul a fost oprit pe motiv de neplată din partea altor locatari şi pentru că acolo totul depinde de curent, nu mai aveau pe ce să gătească, nici unde să păstreze alimentele pe timp de vară. Au apărut scandaluri cu unii vecini problematici, care bască erau invidioşi pe felul lor de a fi, pe hărnicia lor, pe curăţenia lor, într-un cuvânt pe seriozitatea lor. În urmă cu vreo 3 săptămâni, o bătaie primită de fata lor în vârstă de 16 ani a degenerat într-un conflict de tip mafiot, în care familiile reunite (hoţi de fier vechi) ale copilului agresor (de 12 ani) au început să urmărească pas cu pas şi să ameninţe părinţii fetei, ţinându-i în teroare. Au chemat şi poliţişti, iar aceştia le-au spus: "încercaţi să vă înţelegeţi şi voi". Cât soţul ei se afla afară, discutând cu poliţistul, unul din familia scandalagioasă a intrat prin spate şi a început să bată cu pumnii şi picioarele în usa camerei în care erau mama şi copiii, urlând să iasă afară că le arată ei lor. Poliţiştii au plecat, iar teroarea a continuat.

Mama fetei, adevărata locomotivă a familiei, şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus soţului ei că nu mai poate să trăiască în acele condiţii, că la ora 3 dimineaţa când pleacă spre staţie, la servici, scandalagii sunt tot afară, motiv pentru care ea trebuie să mearg zilnic cu taxi-ul. În plus, copiii nu mai pot ieşi din casă. Am uitat să precizez că mama copiilor lucrează de vreo 2 ani de zile într-o fabrică din Cluj, unde este foarte apreciată pentru seriozitatea şi priceperea de care a dat dovadă, motiv pentru care i s-a dat un post bun la CTC.


În sfârşit un cămin
Dumnezeu a fost de partea lor şi i-a ajutat să-şi găsească un apartament confort redus, cu 2 camere, bucătărie si baie, şi aşa au revenit în vecinătatea mea. Acum, fetiţa lor în vârstă de 16 ani poate, în sfârşit, să se bucure de intimitatea propriei camere. Aici au şi centrală termică şi tot confortul pe care înainte doar îl visau.
M-am bucurat mult de reapropiere pt. că - lăsând la o parte diferenţele culturale şi de educaţie - sufleteşte mă simt foarte apropiată de mama copiilor, chiar dacă are doar 32 de ani. Ne asemănăm mult în dorinţele şi visele noastre, în eforturile pe care ni le-am asumat pentru binele familiei. În plus, amândouă iubim mult animalele şi copiii.

Ignoranţa autorităţilor în faţa unui posibil caz de trafic de persoane
Săptămâna trecută mă trezesc cu mama şi fiica speriate foc. Motivul? O familie de ţigani (din cei cu salbe mari de aur) au vrut să fure fata. După ce s-au liniştit, am reuşit să pun cap la cap toate datele şi să ţes firul cronologic al întregii întâmplări, care sună cam aşa:

Dimineaţa zilei respective, bunica fetiţei a fost avertizată de către o vecină a cărei fată plecase, în urmă cu vreo 3-4 ani, cu acei ţigani, in Timişoara, că fata ei va veni la Turda (cu clanul ţăgănesc), iar ea va avea misiunea să o atragă pe fosta ei prietenă la scara blocului, de unde apoi ţiganii să o fure. În aceeaşi dimineaţă, o altă vecină a bunicii, din containerele de pe Nicolae Teclu, îi cere acesteia numărul de telefon al nepoatei ei. Bunicii i se păru ciudată cererea femeii şi îi răspunde că fata nu are telefon. Aceasta însă continuă să o intrebe de fată, unde este acum, ce face, cu cine este acasă? Ca să scape de insistenţele femeii, bunica îi dă acesteia numărul de mobil al tatălui. Aşa că, peste câteva minute, tatăl este sunat de fata din clanul timişorenilor şi întrebat de de copila lui. Fata îi spunea că a venit prin Turda şi îi e dor să-şi revadă prietena. Tatăl nu ştia încă povestea şi pentru că se afla la muncă, îi ceru fetei să-l lase în pace că e ocupat. Între timp soţia lui este avertizată de mama sa despre toată tărăşenia şi îşi sună şi ea bărbatul. Interesant e că fata din clanul ţiganilor nu s-a lăsat bătută. A revenit cu un nou telefon, ambele de pe număr ascuns, insistând să-şi vadă prietena. Tatăl o puse imediat la punct, subliniind că ştie toată povestea şi ştie ce urmăreşte. Fata a închis imediat.

După un timp, bunica fetiţei urmărite de ţiganii din clan soseşte la fiica ei acasă şi merg la cumpărături la complexul din Micro I. La întoarcere, prin faţa Şcolii Avram Iancu, sunt oprite de trei femei bine îmbracate, pline ochi de aur. În spatele lor, în parc, aşteptau mai mulţi bărbaţi. Ele le spun că au venit tocmai din Timişoara cu fiul lor pentru a o cunoaşte pe fată. În timp ce spuneau asta, o măsurau pe fata de 16 ani din cap până în picioare. Mama fetei, simţind pericolul, îşi luă copila de mână şi o rupse la fugă spre casă. Dar apucă să le audă pe ţigănci strigând după ea să stea, să-i prezinte fetei mirele. Bunica a rămas cu femeile să le ţină piept. Le-a explicat că nepoata ei nu este de măritat, că este elevă la liceu şi că tatăl ei a făcut un contract cu şcoala prin care se obligă că fata va termina cele 12 clase, în caz contrar vor plăti o amendă de 100 milioane (n.r. o minciună menită să descurajeze intenţiile ţigăncilor). Dar imediat vine şi replica "soacrei": nu-i nimic, că noi o să-i dăm 200 de milioane. Bunica le taie însă avântul şi le spune că fata nu este de vânzare. Dar ţigăncile, negociatoare profesioniste, nu se lasă aşa uşor. Intuind acest lucru, bunica fetei le face să creadă că cedează şi merge acasă după nepoată. Ajunsă acolo, s-au baricadat în casă, încercând să linişească plânsetul isteric al fetei de 16 ani, vizată de clanul din Timşoara. Era speriată la culme. Trebuie să menţionez că deşi tânăra adolescentă arată foarte "împlinită", ea încă este un copil care îşi trăieste copilăria alături de familia ei şi încă îi plac păpuşile.

După vreo două ore, mama şi bunica fetei coboară din bloc şi îi vede pe ţigani stând în parc şi aşteptând. Au numărat vreo 11 persoane. Au reuşit să observe că erau cu două maşini, una tip jeep de culoare albă şi cu geamuri fumurii, iar altamai mică, neagră, amândouă purtând numere de Italia.

Au reintrat în bloc, apoi - când nu i-au mai văzut - mama şi fetiţa au venit la mine să-mi povestească păţania. Când să plece însă, le sună o cunoştiinţă să le spună că maşina albă face rondul încă prin faţa blocului lor. Fiind speriate că nu se mai pot întoarce acasă, am sunat la Poliţie. Le-am spus întreaga poveste, specificând că s-ar putea să fie vorba despre un caz de trafic de persoane. După câteva minute soseşte o maşină cu doi poliţişti, unul tânăr şi unul în vârstă. Lăsând la o parte faptul că niciunul nu s-a sinchisit să se prezinte, cel în vârstă nici măcar nu a coborât din maşină. Tânărul a ascultat fugitiv povestea, a început să zâmbească şi a comentat: "da, aşa fac ei" (n.r. ţiganii aurari). A întrebat-o dacă i-au făcut ceva fetei şi i-au spus să se ducă liniştită acasă, iar în caz de ceva să sune la 112. Tot timpul a afişat o atitudine de superioritate şi chiar ironie la adresa mamei fetei care îi spunea ce s-a întâmplat, iar când am intervenit şi eu m-a privit lung, întrebându-se pe semne cine sunt. Repede m-a întrebat care e legătura mea cu cele două şi după ce i-am potolit curiozitatea, a continuat să-şi afişeze "superioritatea" tipic poliţienească, tutuindu-mă. L-am iertat pentru că nu persoana mea era principalul motiv al prezenţei lor acolo, însă am remarcat atitudinea zeflemitoare fată de cele două, mamă şi fiică, doar pentru că erau de o etnie care le dă lor multă bătaie de cap.

În aceeaşi seară, vecina bunicii care le spusese ţiganilor despre existenţa fetei, îşi cere iertare de la aceasta zicând: "Eu una am vrut să vă ajut că ştiu că vi-i greu. Da' dacă nu vreţi să daţi fata, las' că mai găsesc eu altele".
Hm, ce iz de reţea de traficanţi de carne vie îmi sună mie toată tărăşenia asta. Din păcate, doar mie însă.

Poziţia Poliţiei
A doua zi, mama fetei s-a prezentat la Poliţie, pentru a depune o reclamaţie scrisă despre întreaga poveste. Când să o înmâneze poliţistului de la ghişeu, acesta o întrebă unde e fata, la care ea îi răspunde "acasă". "No, păi dacă-i acasă înseamnă că nu o păţit nimic. Lasă reclamaţia asta şi du-te liniştită. Dacă mai vin ăia, suni la 112 şi noi venim". Femeia a simţit că era din nou tratată fără importanţă şi, plină de dezamăgire, a ieşit pe uşa instituţiei care se presupune că ar trebui să apere cetăţenii acestei tări, indiferent de naţie, sex, religie etc. Pe drum însă îşi aduce aminte că nu a cerut număr de înregistrare şi se întoarce. Îi cere poliţistului "binevoitor" reclamaţia, să facă o copie după ea şi specifică că doreşte şi un număr la înregistrare. La care, poliţistul de serviciu îi ripostează: "la ce-ţi trebe număr de înregistrare! Las-o aici că avem noi grijă de ea". Dar intuiţia femeii îi spune că dacă o va lăsa aşa, se va face pierdută, aşa că insistă să primească număr de înregistrare. Un alt poliţist din ghişeul de la poartă îi spune colegului: "dă-i mă, dacă asta vrea", după care i se pune un număr pe reclamaţie şi pe un bilet mic i se înmânează acel număr. Au zis că nu e nevoie de copie.

În loc de încheiere

După această experienţă am realizat că, pe lângă aceşti nefericiţi ai soartei, noi trăim într-un bol de cristal. E foarte greu să fi un ţigan responsabil în România de azi. Societatea te împinge forţat la marginea ei, iar pentru a iesi de acolo, trebuie să faci eforturi cu mult mai mari decat un om obişnuit. Chiar dacă persoanele din această familie sunt oneste, curate, serioase şi îşi doresc un trai decent, civilizat, sunt puse la gramadă de către autorităţi, doar pentru că fac parte din "etnia cu probleme". Nu li se dă nici cea mai mică şansă să dovedească că sunt altfel, că pot mai mult atât intelectual dar şi moral, iar când e vorba de drepturile lor, autorităţile se fac că nu ştiu ce-s alea. E, unde esti tu Ţepeş Doamne? Ce pot să înveţe aceşti copii despre lumea în care trăiesc? De ce oare sunt însoţiţi mereu de sentimentul de vinovăţie, fără să fi făcut ceva anume?
Din partea mea, tot respectul pentru aceşti ţigani care sunt mai oameni decât mulţi români care se simt superiori lor. Ruşine poliţiştilor pentru lipsa de respect de care au dat dovadă în faţa necazului unor oameni nefericiţi şi, în primul rând, pentru că s-au obişnuit să pună totul sub eticheta: "aşa fac ei, aşa sunt ei", în loc să treacă la acţiune.

Comuniunea perfectă om-animal

În urmă cu câteva luni am văzut la emisunea Britain's Got Talent o tânără de 16 ani care prezentase un program de dans alături de prietenul ei cel mai bun, un căţel. M-a impresionat foarte mult, la fel ca pe toţi spectatorii din sala imensă, dar pe lângă emoţiile simţite am fost de-a dreptul invidoasă pe ceea ce a reuşit să scoată această fetiţă din căţelul ei. Asta, în opinia mea, este cel mai bun exemplu de comuniune perfectă între om şi animal.



Sunt sigură că dresorii profesionişti au fost uimiţi de ceea ce a reuşit fetiţa sa facă, în doar câteva zile.

sâmbătă, 15 august 2009

Câinii circulă cu metroul

Am găsit azi un articol foarte interesant şi m-am gândit să-l copiez pe blog pentru cei care nu ajung să-l citească pe City news. Redau mai jos articolul semnat de Alexandra Petrusca:

"Cainii vagabonzi circula cu metroul

Cercetatorii din Moscova au urmarit un fenomen care ia amploare printre... patrupede. Tot mai multi caini fara stapan au invatat sa circule cu metroul pentru a se deplasa prin oras, in cautarea hranei.

Profesorul Andrew Poyarkov a inceput studiul dupa ce a vazut in mai multe randuri caini neinsotiti plimbandu-se cu metroul. Cainii au invatat programul metrourilor si dimineata merg in centru, cauta toata ziua mancare prin tomberoanele localurilor si ale blocurilor, iar seara se intorc la periferie, utilizand acelasi mijloc de transport.

"Cainii nu merg doar in statiile de metrou, circula cu acestea. Au invatat cate statii trebuie sa mearga si parasesc trenul la statia care trebuie, in fiecare dimineata", a declarat biologul, dupa ce a urmarit diversi caini o perioada de timp.

De asemenea, profesorul considera important si faptul ca toti cainii pe care i-a studiat asteapta lumina verde din metrou, care anunta ca se poate face imbarcarea sau care anunta deschiderea usilor, dar si semnalul verde al semafoarelor, noteaza Ananova.".




Mamă, ce inteligenţi sunt câinii ăştia. Mă întreb însă cum ar reacţiona vecinii mei dacă s-ar urca într-un metrou, iar pe unul din scaune ar dormi liniştit unul din câinii îngrijiţi de mine şi huliţi de ei. Norocul lor ca în Turda nu este metrou.

vineri, 14 august 2009

Rămas bun sufleţel curat

Îmi pare rău că, după atâta tăcere, revin cu o veste prostă.
Ieri tocmai am îngropat una din cele două femele din gaşca lui Murdărici. E vorba despre cea căreia îi spuneam Schipăţica, după un mic accident care l-a avut şi în urma căruia a schiopătat o vreme. Era o căţelusă frumoasă, mâncăcioasă, dar cam sperioasă. Nu mă lăsa să pun mâna pe ea, motiv pentru care nu am putut-o ajuta în seara în care am descoperit că ceva nu e în regulă cu ea. Cu o zi în urmă nu se atinsese de mâncare, iar a doua zi, stătea doar jos, avea pungi umflate sub ochi şi respira greu. Se uita la mine cu ochi rugători. Am sunat-o pe doctoriţă, mi-a spus că poate fi orice, de la otrăvire la bolile câinilor, cum ar fi o pneumonie. Dar nu am avut ce să-i dau, era seara doctoriţa era în Cluj. A doua zi am găsit-o moartă. Prima dată credeam că doarme, şedea aşa frumos pe iarbă şi am strigat-o, dar nici o mişcare. Când m-am apropiat de ea am văzut că deja roiau muştele deasupra ei. Cu ajutorul a doi oameni de suflet, am băgat-o într-un sac şi am îngropat-o. Ieri nu am mai fost bună de nimic. Chiar dacă această căţelusă nu a sărit nicioadată pe mine, nu s-a gudurat la picioarele mele, totuşi se bucura când mă vedea, dădea din codiţă şi se bucura de atenţia primită. Chiar dacă a trăit puţin, cred că avea cel mult un an, măcar i-a fost dat să simtă că e iubită şi ocrotită. A trăit viaţa din plin. Intens şi puţin...


Aşa arăta când a apărut pe strada mea. Era un pui frumos şi sperios.


Mai mare şi cu simţul umorului, făcând o grimasă în faţa aparatului foto, parcă zicând:
"hei, ce zici, sunt tare, nu?"


Sub mângâierile blânde ale soarelui


Ultimul somn



Aseară am aprins o lumânare pentru ea, să-i lumineze drumul, oriunde sufleţelul ei s-ar duce. Dumnezeu să o odihnească.

duminică, 2 august 2009

Sfaturi pentru posesorii de patrupede 1

Am observat că multe persoane care deţin animale de companie, nu cunosc toate aspectele legate de comportamentul acestora sau nu ştiu ce anume le-ar putea dăuna. De aceea m-am decis să alcătuiesc un material cu câteva sfaturi privitoare la cele mai dese "scăpări" ale posesorilor de patrupede.

Atenţie la soare
Animalele sunt, la fel ca şi oamenii, sensibile la radiaţiile ultraviolete. Unora dintre câini, în special femelelor, le place să uite de ei la soare. Aşa face şi teckeliţa mea, Lucy. Dacă nu o chem în casă, e în stare să stea nemişcată pe iarbă sau pe betonul încins şi să se coacă. În fiecare vară are burtica bronzată pe burtică şi cu pistrui de la soare.


Dar expunerea prelugită la soare sau plimbarea, ore în şir, sub soare poate fi foarte periculos pentru prietenii noştri patrupezi. În primul rând şi ei pot face insolaţie. Acest lucru se manifestă printr-o respiraţie foarte agitată, febră, leşin şi în cel mai rău caz - deces. Am citit materiale cu sfaturi în caz de insolaţie în care se spunea că animalul e bine să fie imediat înfăşurat într-un ceaceaf sau pătură udă. Dar nu sunt de acord cu acest tratament. Schimbarea bruscă de temperatură poate produce un şoc prea puternic unui animăluţ de talie mică, iar câinilor cu păr scurt, cum sunt teckelii sau pitt-bullii, un astfel de tratament le poate produce o răceală a organelor interne, cum ar fi rinichii. Cunosc o doamnă al cărui teckel a suferit de insolaţie şi după ce l-au înfăşurat într-un prosop, a făcut o complicaţie urâtă la rinichi de pe urma căreia a şi murit. Cel mai bine e să evitaţi astfel de accidente.

Din păcate, majoritatea accidentelor se întâmplă din cauza oamenilor, neglijenţi sau neştiutori. Unii îşi închid animalele în maşină, pe timp de vară, timp în care ei merg la shooping sau în vizită. Dar rezultatul e acelaşi. Chiar dacă nu stau direct sub razele soarelui, căldura excesivă din maşină le produce aceeaşi reacţie ca la insolaţie şi forte uşor, la fel ca şi copiii mici, câinii pot muri. În plus, câinilor le lipsesc glandele sudoripare, ei transpirând prin limbă. Însă dacă sunt închişi în maşină, unde temperatura creşte şi nu există curenţi de aer, nu au cum să facă acest lucru. Dacă ştim că nu-i putem duce cu noi unde mergem, mai bine îi lăsăm acasă pentru câteva ore. Aceste ore pot să salveze viaţa prietenului nostru.

Unii oameni adoră să se plimbe ore în şir cărând patrupedul după ei. Dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că dacă vă plimbaţi sub soare, câinelui ar trebui mereu să i se pună la dispoziţie un recipient cu apă şi, din când în când, să fie udat pe cap şi corp. Apa nu se toarnă direct pe corpul animalului, mulţi câini reacţionând cu spaimă la acest lucru, fapt ce mai apoi poate lasa urme traumatizante pentru animal, oridecâte ori simt apa pe ei. Apa se tornă în căuşul palmei şi cu palma udă umezim blăniţa prietenului nostru.
Eu fac acest lucru cu orice câine pe care îl întâlnesc pe stradă şi pe care îl văd că suferă de pe urma căldurii.

Îmi aduc aminte că vara trecută eram cu mama prin centrul Clujului, vizitam magazinele în căutare de o rochie pentru nuntă când, la un moment dat, am simţit ceva atingându-mi pulpa piciorului. Era un câine negru, fără un ochi şi nespus de prietenos. Nu mi-am explicat de ce, din puhoiul de oameni care străbăteau acel trotuar, câinele m-a ales tocmai pe mine. Cert e că s-a lipit de mine şi m-a aşteptat la uşa fiecărui magazin în care intram. O vânzătoare m-a şi întrebat dacă este câinele meu. După ce am terminat toate boutiq-urile cu ţoale de gală de pe strada respectivă, am luat-o la pas, spre Central. Câinele, frumos, la pas, la piciorul meu. La un moment dat mi-am dat seama că sufla greu, şi am cumpărat o sticlă cu apă plată, iar el a băut cu mare poftă din palmele mele. Apoi l-am umezit uşor pe cap şi pe corp, după care - minune- a dispărut. Atât a durat prietenia noastră. Am înţeles atunci că un câine se lipeşte de un om când vrea ceva. Totul e să ne rupem puţin timp şi să ne aplecăm asupra lui, să-l ascultăm. Unii vor doar să fie mângâiaţi şi chiar refuză mâncarea pentru un moment de tandreţe, alţii vor apă, alţii spun "te rog, ia-mă acasă".


Am citit undeva că Isus obişnuieşte să se plimbe pe pământ, luând chipul unui animal sau al unui cerşetor, pentru a încerca bunătatea oamenilor pentru care el s-a sacrificat. Aşa că, nu treceţi niciodată pe lângă un animal rănit sau a unui om nefericit, pentru că nu se ştie dacă nu cumva Dumnezeu ne testează.

Atenţie la maşini
Zilele astea am observat nişte gesturi din partea posesorilor de patrupede, gesturi care pot deveni foarte uşor fatale pentru animale. O doamnă se plimba pe stradă cu teckelul ei lăsat liber, fără zgardă, fără lesă. Când m-am apropiat cu ai mei, căţeluşa doamnei a început să facă ture de bucurie, depăşind marginea troturului şi întrând pe şosea. Am rugat-o să o prindă cu lesa, dar mi-a zis că nu e nici o problemă, pentru că e foarte ascultătoare şi merge întotdeauna la pas, lângă piciorul ei. Dar când am traversat cu ai mei pe partea cealaltă, căţeluşa a fugit după noi. Norocul a făcut ca în acel moment să nu treacă nici o maşină.

Un gest asemănător a făcut un prieten care îşi parcase maşina pe marginea şoselei şi a traversat cu familia (soţia şi căţelul) pentru a se plimba pe malul Arieşului. La un moment dat însă, maşina prietenului bloca accesul unui alt şofer şi a trebuit să traverseze pentru a-şi muta maşina. Ca să nu-l reţină mult pe celălalt şofer, prietenul meu s-a grăbit să traverseze la maşină, lăsându-şi câinele liber, pe mal. Norocul lui a fost că patrupedul era preocupat de mirosurile din iarbă şi nu l-a observat. Dar când a realizat că stăpânul său nu se mai află lângă el, a început să-l caute cu disperare din priviri, până îl zării. Eu am fost lângă el şi am intuit că se pregătea să fugă spre stăpân şi l-am prins imediat.

Dintr-o astfel de greşeală însă a sfârşit în mod tragic una din iubitele teckelului meu, Freddy. A fugit după stăpânul care traversase, dar o maşină a lovit-o în plin. Stăpânul căţeluşei a petrecut multe luni jelindu-şi prietena iubită. Greu şi-a revenit de pe urma pierderii. Dacă ar fi luat-o cu el şi nu o lăsa pe partea opusă a carosabilului, fiind sigur că îl ascultă şi rămâne acolo, ar fi avut şi azi parte de iubirea şi devotamentul scumpei sale teckeliţe.
E destul însă un moment de neatenţie sau de încredere prea mare a oamenilor în supuşenia câinilor, ca să piardă ce au mai scump în viaţă. Pentru că ei scapă din vedere faptul că animalele sunt conduse de instincte, iar teama de abandon pentru câinii cu stăpâni e foarte mare.

Închei aici, dar subliniez încă o dată că viaţa prietenilor voştri depinde în cea mai mare măsură de grija pe care le-o purtaţi.


Postări populare