marți, 30 iunie 2009

Relaţia om-animal, ep. 4, Copiii

Duminică mi-am revăzut, după o pauză de 3 ani, scumpa mea verişoară alături de care am petrecut cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, copilăria. E trist cum viaţa ne desparte, ducându-ne în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, dar oricâţi kilometri s-ar afla între noi, amintirile despre casa bunicii şi despre animăluţele cu care ne jucam acolo sunt purtate cu noi, oriunde am fi.



Când aveam vreo 16 ani am avut un vis pe care nu-l voi uita nicioadată. Se făcea că verişoara mea cea mică a crescut, s-a măritat şi a avut copii. Şi acum ţin minte cum plângeam în vis. Când m-am trezit, m-am întrebat ce să fie oare? Oricum, Miana avea pe atunci doar 12 ani, deci nu se punea problema măritişului. Iar lacrimile mele amare??? În timp mi-am dat seama că visul simboliza de fapt sfârşitul copilăriei. Chipul verişoarei mele era legat de acea frumoasă perioadă din viaţă, iar "măritişul" ei însemna de fapt un sfârşit sau un început...adolescenţa.
Verişoara mea "cea mică" este acum, la 38 de ani, un respectat profesor universitar în Canada, la fel ca şi soţul ei, iar cei doi copii minunaţi ai lor mi-au încântat sufletul şi m-au umplut, prin prezenţa lor, de energie pozitivă.



De cum au intrat la noi în curte, copiii s-au ataşat imediat de câinii. Chiar şi după ce a început ploaia, Alexander, băieţelul în vârstă de 4 ani ai Mianei, nu a vrut să intre-n casă. Simţea că trebuie să stea alături de căţei, să-i descopere, să-i atingă şi să-i îmbrăţişeze. Julia, sora lui de 2 anişori, îl urma mereu, însă ceva mai temătoare pe alocuri. Nu a contat că în curte era pământul moale din cauza ploii, nu a contat că purta pantaloni albi, Alex se trântea pe jos după câini şi se lăsa cu nespusă plăcere atins de boticurile lor reci. Apoi venea în fugă la noi şi ne spunea că a fost pupat de cutare câine sau s-a împiedicat de cutare câine. La un moment dat mi-a spus că şi el îşi doreşte mult să aibă un câine acasă la el, în Canada, dar mama lui i-a spus că acest lucru va fi posibil doar când va avea 8 ani. A înţeles (mai apoi, văzându-l ce face cu căţeii am înţeles şi eu cât de bine gândit a fost acest răspuns)şi s-a conformat. Cu toate astea, la sfârşitul vizitei i-a spus soţului meu că vrea să ia cu el acasă unul dintre căţei. Flaviu fericit că ni se va mai goli casa de patrupezi i-a zis "foarte bine. Şi pe care anume vrei să-l iei?", la care Alex: "pe Freddy". Ei, aici s-a blocat Flaviu. Nu se aştepta ca tocmai pe odorul mamei să pună copilul ochii. A venit rândul meu să-l scot din impas şi i-am explicat super isteţului nepoţel canadian că Freddy şi Lucy nu pot fi daţi pentru că nu pot fi desparţiţi de mama lor, adică de mine, că ar plânge toată ziua. A făcut ochii mari, m-a studiat preţ de câteva clipe, apoi a renunţat la idee. Bănuiesc că se întreba cum adică eu sunt mama lui Freddy când el, de fapt, aflase că Lucy e mama lui. Dar a zis că oricum mai vrea să-i vadă înainte să plece acasă.





















Şi totuşi, cel mai solicitat a fost de departe Pătrunjel care, în final, s-a declarat învins pentru că pe Alex l-au ţinut mai mult "bateriile" decât pe el, chiar dacă Pătrunjel e mai numit în familia noastră "jucărie vie". În poza de mai jos se poate "citi" starea lui Pătruţ după câteva ore de zbenguială: "bă, mă leşi?"...



Murdărici, în schimb, a preferat siguranţa "apartamentului" său, pe tot parcursul vizitei mulţumindu-se să privească doar de pe "prag".




După plecarea musafirilor, Flaviu a conchis: "măi ce câini periculoşi avem".

joi, 18 iunie 2009

Puii lui Murdărici au crescut

Am promis că o să revin cu poze despre puii adoptaţi de Murdărici. Au crescut, sunt frumoşi, dar din păcate semi-sălbăticiţi. Eu le dau de mâncare în fiecare seară, în speranţa că o să-i obişnuiesc în acest fel cu oamenii, apoi să-i putem prinde şi să le găsim un cămin. Mă recunosc, vin la mine, dar nu se lasă atinşi şi sunt în continuare tare sperioşi. Chiar dacă sar gardul şi intră în curtea noastră, tot nu se lasă mângâiaţi. Şi au crescut...



Şi Frumuşelul, cel care seamănă foarte bine cu un labrador a crescut. E tot mai frumos şi se vede pe el că va fi un câine puternic. Ar fi perfect pentru pază,într-o curte, dacă cineva l-ar dori. Se vede că e un câine dominant, însă încă e destul de fricos. Dacă cumva se propie Freddy mai hotărât spre el,fuge si sare gardul. Încă nu e conştient de puterea lui, e tânăr şi sperios.



Cel lovit de maşină, care avea o lăbuţă cu o rană mare, deschisă, a reuşit să se vindece. Acum pune lăbuţa jos, încă rana nu i s-a închis complet, dar se vede clar că e pe drumul cel bun. Problema cu el e însă alta. E foarte slab, deşi mănâncă bine, iar fraţii lui îl bat mereu. Doctoriţa a spus că asta se întâmplă pentru că îl simt mai slab, iar în sălbăticie aceştia sunt eliminaţi. Câteodată mă trezesc noaptea şi ies afară să-i opresc. Fac mare scandal, iar Schiopăţel plânge tare. E foarte crudă lumea asta a animalelor, chiar şi când e vorba de familie. Şi ei nici măcar nu trebuie să vâneze pentru ca să facă rost de mâncare. Şi cu toate astea se comportă ca şi în sălbăticie.



Dacă la început rana era mare, umflată şi deschisă, carne vie, pe parcursul celor 2 săptămâni s-a închis treptat, fără nici urmă de infecţie. Mai avusesem un caz asemănător la asociaţie, cu o căţelusă lovită de maşină şi cu răni deschise, infectate în timp şi pline de viermi, dar Şchiopăţel a scăpat mult mai uşor. Rana nu i s-a infectat deloc, iar acum îşi poate folosi piciorul în totalitate.



Cu un drum, i-am deparazitat intern pe toţi, să elimin problema paraziţilor intestinali şi să urmăresc dacă aşa Schiopăţel va lua în greutate. Să sperăm că va fi bine. Până acum a avut un îngeraş păzitor lângă el.

Crotalierea nu e totuşi cea mai bună soluţie

Câinilor sterilizaţi şi vaccinaţi de asociaţia noastră li se prin de ureche un crotal, un însemn de material plastic pe care este gravat un număr. Aşa îi putem urmării pe parcursul timpului. Crotalul ar trebui să fie şi un semn distinct pentru serviciul de ecarisaj care, oficial, nu ar trebui să se atingă de aceşti câini, pe străzi, pentru că aparţin asociaţiei. Mă rog, oficial. Dar asta e un alt subiect.
Ce vreau să prezint acum este cazul lui Murdărici, pentru care crotalul a însemnat a mare problemă. Precum îi spune numele şi pentru că e o mare plimbăreaţă, un spirit liber, dar şi familist în acelaşi timp, adună din "peregrinările" ei tot felul de "accesorii". Ei bine, acestea au ajutat la declanşarea unei infecţii în jurul crotalului. La început am observat că i-a apărut o supuraţie ce apoi se întărea. Am încercat să o curăţ cu apa oxigenată, dar cum o atingeam la ureche, fugea în cuşcă. În timp, infecţia i-a avansat şi nici cum nu reuşeam să o ajutăm.
Săptămâna asta în sfârşit a putut să vină medicul veterinar şi a urmat "operaţiunea decrotalierea". Cel mai greu a fost însă să găsim o modalitate de a ajunge la ea, să o anesteziem (parţial doar). S-a ascuns în cuşcă şi nu puteam să o scoatem de acolo. Până la urmă am ridicat acoperişul cuştii şi a primit injecţia acolo. Ce a urmat se vede din poze...
















Mulţumirile se cuvin drei dr. Margareta Udvary,
http://maggiedoc.ro/

sâmbătă, 13 iunie 2009

Scrisoare către un părinte prea ocupat pentru a asculta dorinţele copilului

De ceva timp, nişte cunoştinţe ne-au rugat să-i anunţăm dacă ştim pe cineva care ar avea pui de teckel, pt că vor să-i facă o surpiză copilului lor. În cele din urmă, Rudy, puiul de acum 2 ani al lui Freddy a devenit pentru prima dată tată, iar din cuib am primit şi noi un mic mascul. Plini de bucurie l-am înmânat tatălui, ca dar de ziua de naştere al băieţelului în vârstă de 10 ani. Puiul, de numai 6 săptămâni, s-a ataşat imediat de băieţel, recunoscându-l ca stăpân, iar acesta l-a numit "cel mai bun prieten". L-a luat pe micuţ în patul său şi de atunci au devenit de nedespărţit.


(poza nu reprezintă băiatul din povestea mea, dar e foarte similară. Am luat-o de pe:
http://www.weeniechic.com)

Ca orice început, adaptarea unui căţeluş mic într-un mediu nou se face mai lent, cu multe nopţi nedormite atât pentru animăluţ cât şi pentru membrii familiei. După câteva zile însă, părinţii s-au declarat terminaţi de oboseală, de atâta strâns în urma lui, iar din cauza deselor treziri din timpul nopţii au decis să mute căţelul la bunici, în alt oraş. Precum era de aşteptat, această hotărâre a produs multe lacrimi baieţelului care tocmai îşi găsise "cel mai bun prieten". Pentru că nu mi-am permis să-i spun tatălui cât de mult greşeşte despărţind băiatul de căţel şi că copilul din mine a simţit suferinţa băieţelului, atunci m-am hotărât să-i scriu o scrisoare:

"Dragă părinte,

Iubesc animalele de când mă ştiu. Cam tot de atunci mi-am dorit un prieten patruped care să fie aproape de mine zi şi noapte, un prieten cu care să împart mâncarea, perna, visele dar şi cele mai mari secrete ale mele. Nu am dorit un căţel pe care să-l ţin afară, ci unul care să fie mereu în preajma mea, pe care să-l văd şi să-l simt mereu. Singurul loc unde puteam să mă bucur de prezenţa unui animăluţ era casa bunicii. Acolo mereu găseam câte o pisică sau un căţel, pe stradă sau în vecini, pe care îi aduceam acasă. Îmi plăcea să-i ocrotesc, să le urmăresc comportamentul şi să le vorbesc. Dar vacanţa trecea repede, iar bunica pleca şi ea la fiica ei. Pentru că, în timpul iernii, nu mai locuia nimeni acolo, nici un animăluţ nu putea să stea mai mult de câteva luni la casa bunicii. Sfârşitul vacanţelor însemna şi sfârşitul unei frumoase prietenii, iar durerea pe care o simţeam în suflet la despărţirea de noul prieten era mult prea mare pentru un copil. Pentru că mi s-a spus de la început "la bloc nu au ce căuta animale", ştiam că nu are rost să insist. Când eşti mic nu ai putere să explici ce se petrece în sufletul tău, să spui ce simţi, mai ales când vezi că părinţii sunt prea ocupaţi cu viaţa de zi cu zi. Mulţi trec prea uşor peste semnalele trimise de copii, iar aceştia se simt singuri tocmai în momentele când ar avea nevoie de un sprijin. Aşa mă simţeam şi eu fără prietenul rămas în urmă şi cu o durere mare pe care nu ştiam cum să o gestionez, aşteptam doar să treacă.

Dragă părinte, durerea care se naşte când forţezi un copil să se despartă de animăluţul preferat nu trece nicioadată. Chiar dacă eu sunt adult acum şi am în jurul meu animăluţe pe care le iubesc, încă resimt durerea din copilărie. Ea nu dispare. Te rog mult, nu închide ochii la lacrimile copilului tău, nu crede că îi va trece cu timpul. Chiar dacă va mai merge în vacanţe la bunici şi se va reîntâlni acolo cu puiul lui de căţel, nu e acelaşi lucru ca şi cum ar fi crescut alături de el. Copiii au nevoie de un prieten doar al lor, cu care să împartă totul. Nu-i lua această necesitate doar pentru că tu crezi că problemele tale de la servici sunt mai importante decât ce vrea copilul tău".

teckel în lanţ

În urmă cu ceva timp, aşteptându-mi răbdatoare rândul la coafor, am început să povestesc cu una din angajatele de acolo. Coafeza ştia că eu am doi teckeli şi a subliniat că şi tipa cu care povesteam are unul. De obicei, mă bucur tare să leg conversaţii pe tema animalelor, mai ales despre teckeli. Dar respectiva mi-a tăiat brusc încântarea anuntându-mă foarte senină că ea îşi ţine căţelul în lanţ. Pe lângă faptul că avea cuşcă şi spaţiu închis, mai era pus şi în lanţ. În clipa aceea mi i-am imaginat pe Freddy şi pe Lucy în lanţ şi am simţit că mi se face rău. La propriu. Apoi, tot cu aceeaşi seninătate mi-a spus că ăsta e al doilea, că primul i-a murit într-o iarnă. Nu ştia de ce. Seara a fost bine, iar dimineaţa l-au găsit mort. "Poate de frig", a dat ea indiferentă din umeri.



În acele clipe, m-am rugat din nou să prind ziua în care va funcţiona şi în România Legea pt protecţia animalelor şi să existe agenţi speciali instruiţi care să urmărească cazurile animalelor abuzate.
Ar putea zice unii că doar teckelul respectiv nu era abuzat, că primea mâncare şi avea casă etc. Dar nu doar bătaia e consideraţă un abuz, ci şi neacordarea îngrijirilor speciale în funcţie de cerinţele fiecărei rase în parte. Teckelii sunt consideraţi cei mai friguroşi câini. Ai mei dorm mereu doar înveliţi. La fel se întâmplă cu toţi teckelii cunoscuţilor noştri. Dar să-l ţii iarna afară, chiar dacă e în cuşcă, apoi să declari cu seninătate că "poate a murit de frig, asta e, ne-am luat altul", mi se pare un abuz mare. Unei astfel de persoane i-aş interzice să mai ţină câini din această rasă, fiindcă a dovedit că nu ştie să le ofere condiţiile necesare, deci s-a dovedit iresponsabilă.

vineri, 12 iunie 2009

Relaţia om-animal, ep. 2,

Bunica

După căsătorie, m-am mutat împreună cu soţul în casa bunicii lui. Când am cunoscut-o, părea o persoană foarte sociabilă, deschisă şi dornică de a avea oameni în jurul ei. După ce am adus-o pe Lucy cu noi a început să se plângă: "Doamne, de ar trăi bărbatu-mio să vadă în ce hal am ajuns, să trăiesc cu un câine în casă". La dorinţa noastră, a dezvoltat subiectul... "păi locul câinelui e afară, în lanţ. Nu cum faceţi voi că o ţineţi în casă şi mai dormiţi şi cu ea în pat. Aşa ceva la noi nu era posibil".
Cu timpul s-a obişnuit şi a început să o placă pe Lucy (mă rog, în felul ei). Faza simpatică era că nu putea să-i pronunţe numele (în vocabularul ei nu exista un astfel de cuvânt), aşa că făcând conexiune cu un nume auzit la viaţa ei, Lucy a devenit Ghiusi (pronunţat Dyusi).
După ce l-am adus şi pe Freddy, a fost de-a dreptul oripilată. Se uita la el cu o privire întunecată rău. Am surpins-o chiar lovindu-l cu bastonul, din senin,de mai multe ori, iar când o întrebam de ce l-a lovit, dădea din umeri şi atât. Ne-am dat seama că prin acest gest ea se elibera de resentimentele adunate pentru el. Cu Lucy nu avea treabă, dar Freddy era peste tot descris ca un cîine rău. În mintea ei, ea îl asocia pe Freddy cu un copil "rău", care toată ziua umblă de colo-colo, în loc să stea cuminte într-un loc. Norocul lui Freddy a fost că el se bucura atât de mult de libertatea de a avea o curte la dispoziţie şi de desele ieşiri, că ignora complet relele tratamente venite din partea bunicii. Mai mult decât atât, Freddy chiar se bucura când bunica venea acasă şi o întâmpina cu drag. Dar nici aceste atenţii drăgăstoase nu o înmuiau.
După câţiva ani însă, când prietenii noştri l-au adoptat pe unul din puii lui Freddy, bunica a cerut să-l ţină şi ea în braţe. Ştiam că o face doar de ochii lumii, ca să facă impresie prietenilor noştri, dar a fost destul de neobişnuit pentru ca să nu imortalizăm gestul:



Cînd însă au apărut Zguby&Pătrunjel, repulsia faţă de aceştia a făcut-o, în mod ciudat, să îl accepte şi să-l placă pe Freddy. Aşa că mi-am dat seama cum funcţiona ea vizavi de animalele din casa noastră: "ultimul venit devenea personajul negativ". Chiar dacă Zguby se ţine mereu coadă după ea, o conduce la magazin, la biserică sau în vecini - unde aşteaptă cuminte, la picioarele ei, până când îşi termină poveştile, bunica se încăpăţânează să respingă aceste dovezi de afecţiune.

Se uită cercetător când le dau de mâncare şi ţine mereu să îmi amintească că nepotul ei îi dă câinelui pâine înmuită în apă şi că acelaşi lucru ar trebui să-l fac şi eu.

De nenumărate ori povesteşte, cu o plăcere de neînţeles pt mine, cum tatăl ei, pe vremea când era ea mică, s-a supărat că pisica lor mânca puii de găină, aşa că într-o zi a băgat-o într-un sac şi a început să dea cu acesta de perete până când pisica a murit. Iar ea, copil fiind, urmărise întreaga scenă. Din felul în care povestea, reieşea clar că ea fusese convinsă că tatăl ei făcuse un lucru normal, pt că pedepsise pisica vinovată. Eu ţip de fiecare dată şi îi spun să nu mai repete istorisirea oribilă, dar cu mare seninătate ea îmi replică "ce, doară nu era să o lase să facă pagubă la casă". Şi uite aşa, zi după zi, încep să înţeleg şi eu mentalitatea oamenilor.

Animalele şi ţăranii

Dacă eu, de mică eram ataşată de animale, le luam în braţe, simţeam că trebuie să le ajut, să le ofer iubire şi le tratam cu respect, am crezut că toată lumea împărtăşeşte aceeaşi atitudine faţă de ele, pentru că aşa era firesc. Dar, crescând, mi-a fost dat să descopăr că realitatea era alta. Şi, nu mică mi-a fost mirarea să observ că în special oamenii de la ţară tratează animalele ca pe ceva inferior lor, ceva ce poate fi amendat la cea mai mică greşeală. Animalele de genul pisicii sau a câinelui, în concepţia acestor oameni, trăiesc pe lângă casa omului doar din mila lui, hrănindu-se cu resturile de la masă. Omul e un fel de rege, iar pisicile şi câinii slugile care trebuie să i se supună orbeşte, chiar şi atunci când stăpânul îi oferă rele tratamente. Dacă cumva stapânul s-a săturat de prezenţa lor, are tot dreptul - rege fiind peste ele - să le alunge sau să le ucidă. Asta mi s-a părut cumva contra-naturii. Eu credeam (sau simţeam) că tocmai oamenii de la ţară, care s-au născut şi au crescut aproape de natură, de plante, de animale, ar trebui să fie mai apropiaţi de acestea, să le înţeleagă mai bine şi să ştie că trebuie să le respecte. Dar nu e aşa şi nu prea înţeleg de ce.



Nepotul pe care mi-l tot dă de exemplu bunica are un câine pe care-l ţine în lanţ. Tot el se plânge că nu se poate apropia de animal că-l muşcă. Când l-am întrebat da' cum aşa, foarte senin mi-a răspuns că l-a bătut el o dată că a mâncat puii de găină. Ei, păi dacă tu îl baţi crunt, te mai aştepţi să fi iubit??? Doar că omul nu-şi pune aşa problema. El zice că are nevoie de câine la casă pt ca să latre când intră cineva în curte. Când nu va mai lătra, va fi "eliberat" imediat din funcţie. Până atunci însă, îşi merită porţia zilnică de pâine înmuiată în apă.

luni, 8 iunie 2009

din ciclul "până unde poate ajunge stupizenia umană"

Pentru că mama stă la bloc şi la vârsta ei nu se mai simte în stare să îngrijească un animăluţ, adică să-l scoată de 3 ori afară sau să-l ducă la veterinar, a găsit un substituent. Începând de anul trecut, pune boabe de grâu pe marginea balconului pentru păsărele. Cum era şi normal, păsările au apărut în scurt timp. După lupta pentru teritoriu, porumbeii au izbândit în faţa vrăbiuţelor. Aşa că mama s-a trezit cu 5 prieteni înaripaţi şi loiali care, zilnic, dis de dimineaţă, apar să-i dea ziua-n sus (expresia bunicii soţului meu).



Mama e tare fericită când vede porumbeii, le vorbeşte, îi alintă, îi numeşte "copilaşii mei" şi are chiar un favorit, unul de culoare albă.



Le cumpără grâu proaspăt din piaţă, unde deja este cunoscută de către cofăriţele de la tarabe. Când se întâmplă să nu găsească este tare tristă că nu va avea ce le oferi "copilaşilor" ei.
Până aici toate bune şi frumoase. Mama e fericită, porumbeii la fel.

În urmă cu câteva zile însă, patronul unui magazin de la parterul blocului o opreşte pe stradă şi îi cere tam-nesam să nu mai hrănească porumbeii. Mama a fost de-a dreptul şocată de pretenţia omului. "Adică cum?", a întrebat ea, "da cu ce vă deranjează pe dvs că eu dau mâncare la porumbei?". "Păi fac mizerie în faţa magazinului", a replicat el foarte iritat. "şi e numai din cauza dvs. Dacă nu încetaţi, o să vă reclam la Poliţie". Mama a rămas fără replică. Ştia că vecinii noştri ne reclamaseră la Poliţie din cauza câinilor, dar nu se aştepta niciodată ca cineva să reclame că ea hrăneşte porumbeii. Când s-a dezmeticit i-a zis doar atât: "reclamă-mă dom'le dacă altceva mai bun n-ai de făcut, da' nu uita să le zici şi porumbeilor să nu mai vină pe balconul meu".

duminică, 7 iunie 2009

relatia om - animal, ep. 1

Aud mulţi iubitori de animale declarând că ei iubesc animalele, dar nu şi oamenii, pentru că cei din urmă nu merită, sunt prea răi. Am citit o declaraţie de blog "Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât mai mult apreciez câinii" - ceea ce mi se pare mult mai ok, deşi pe undeva pare aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.
Să te retragi dintre oameni, înconjurându-te doar de prezenţa animalelor, mi se pare o neadaptare la viaţă, o renunţare la dreptul tău de fiinţă umană. Eu cred că rolul nostru trebuie să se desfăşoare aici, printre semenii noştri. Am convingerea că, pe mine, animalele din jurul meu mă ajută să înfăptuiesc mai bine acest rol, dar nu voi avea de gând niciodată să înclin balanţa mai mult în favoarea unora sau altora. Pe cât posibil voi căuta să păstrez un echilibru, pentru că sunt de părere că prin noi, iubitorii de animale deschişi faţă de omenire, se poate păstra normală relaţia dintre om şi animal.

Nu sunt de acord şi nu sunt genul care agrează demonstraţiile agresive în favoarea drepturilor animalelor, să te legi cu lanţuri sau să te dezbraci în public pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce crezi. Înţeleg, respect şi iubesc animalele. Încerc să accept că nu toată lumea simte aceeaşi afinitate faţă de animale şi îmi voi îndrepta atenţia spre a face lumea să înţeleagă aceste fiinţe, pentru ca să nu să se mai teamă de ele, să nu le mai respingă. Am venit în această lume cu o cantitate impresionantă de afecţiune pentru animăluţe (şi nu doar pentru câini şi pisici)şi am de gând să o folosesc pentru a reuşi să schimb ceva. În primul rând percepţia vizavi de câini.

Am descoperit de curând de ce oamenii renunţă atât de uşor la câini, am înţeles în sfârşit ceea ce doar simţeam, dar nu reuşeam să văd de unde provine această percepţie distorsionată: în mod bizar, câinii sunt priviţi ca nişte animale fără valoare. Pentru români (dar bănuiesc că nu suntem singurii), doar animalele care se pot vinde, mânca sau folosi în diverse munci pe lângă gospodărie au valoare. Pisica e bună până prinde şoareci şi şobolani, dar dacă începe să mănânce orătăniile care doar omului i se cuvin pe drept sau dacă îmbătrâneşte şi nu mai are chef de muncă, poate fi ucisă fără remuşcări. În cazul câinelui, dacă nu e folosit la pază, la altceva nu ajută. Asta în ochii celor din tabara celor cu "ne" în faţă (pt cei ce nu ştiu ce e cu "ne"-ul ăsta, e de fapt opusul prietenilor animalelor, a celor care le înţeleg şi le respectă).
Percepţia de care vorbesc mi-a fost revelată în timpul unei conferinţe pe tema drepturilor animalelor, organizată anul trecut în CLuj, la USAMV, de către studenţii de la Drept. A fost prima întâlnire ge genul ăsta la care am participat. Mi-a părut foarte bine că există aşa ceva, dar am fost de-a dreptul întristată de descoperirea realităţii. Am dezagreat total scandalul încins între reprezentanţii asociaţiilor pentru protecţia animalelor şi cei ai primăriei, mai precis ai fostul serviciu de ecarisaj. Ce mi s-a părut strigător la cer însă a fost atitudinea medicului veterinar care conducea acest serviciu. Prelegerea sa a fost susţinută în ideea de a-i face pe cei prezenţi să înţeleagă că patrupezii comunitari sunt nişte răufăcători periculoşi, adevăraţii inamici Nb 1 ai omenirii, duşmanii care trebuie exterminaţi fără milă. Pentru exemplificare acestui lucru, doctoraşul a adunat în Power Point-ul său, doar exemple de cazuri negative, de genul: o haită de câini a ucis nişte oi, producând pagube proprietarului, o altă haită ieşea noaptea pe străzi şi reprezenta un real pericol pentru siguranţa cetăţenilor etc. La un moment dat mi-a făcut impresia că omul avea impresia că vorbeşte în faţa unui grup de pensionari, cărora orice le este spus de către cineva de la primărie, reprezintă "literă de lege". În timp ce vorbea, am pătruns adânc în privirea lui şi acolo, am descoperit adevărata sa problemă: fiind conducătorul acelui serviu din primărie, se confruntă zilnic cu reclamaţii din partea cetăţenilor deranjaţi de cîinii comunitari, iar factura sa umană nu era făcută pentru a rezista unui astfel de stres. Îi convenea de minune postura de şef de serviciu, dar stresul exercitat de problemele de acolo, îl măcina puternic. În loc să încerce să-şi rezolve problema, ceea ce ar fi însemnat să plece din acel serviciu, toată vinovăţia zbuciumului prin care trecea era pusă pe existenţa câinilor comunitari, sursa tuturor problemelor sale...în viziunea lui. Mai grav însă era că nu-şi dădea seama că el, medic veterinar, exprima în mod public şi deschis ura fată de animalele pe care, în mod normal, ar trebui să le protejeze, să le ajute. Sunt sigură că cei care aleg să urmeze medicina veterinară o fac pentru că, la acel moment, au simţit o afecţiune profundă pentru animale. Dar doctoraşuş cu pricina, de dragul unei funcţii, s-a dezis de tot ce crezuse el până atunci. Trist, nu?

sâmbătă, 6 iunie 2009

Murdărici şi puii

Murdărici, căţeluşa care s-a aciuat la noi în curte după ce am sterilizat-o, este o mare figură. Şi-a impus stilul ei de viaţă încă de la început. A trebuit să-i permitem să-şi facă o ieşire prin gard, pentru a putea părăsi curtea oridecâte ori doreşte ea.



La început am observat că avea oră fixă dimineaţa, undeva pe la 6-6.30. Era ora la care se deschidea magazinul alimentar din vecini, acolo unde crescuse ea de pui, şi trebuia să fie prezentă la ora deschiderii, să le aştepte pe vânzătoarele care i-au purtat de grijă. Uneori, când nu merge, pt că îi e prea lene să iasă din curte, vine una din vânzătoare la noi la poartă, să o vadă şi să o salute.

Într-o zi însă, Murdărici a venit acasă cu 4 pui. Nu erau mici, aveau în jur de vreo 5 luni. 4 pui de talie mare, fricoşi, cam sălbăticuţi şi neîncrezători în apropierea de oameni. Chiar dacă ea nu a avut pui niciodată, pt că am sterilizat-o, aceşti pui i-au trezit instinctul matern. Îi ocroteşte, îi învaţă să-şi procure hrana.



Cel gălbior e tare reuşit. Seamănă cu un labrador. Noi îi spunem Frumuşeulul. Dacă era mai prietenos, avea mari şanse să fie adoptat de mic.

Din aprilie, Murdă vine zilnic cu ei acasă, ea intră în curte, unde îşi ocupă "apartamentul" cu 2 camere, iar ei, la început, stăteau câteva minute lângă gard, apoi plecau.



Bănuiesc că în timpul în care Mudărici stătea în curte, puii se ascundeau pe undeva Ritualul ăsta a durat cam vreo 2-3 luni, până când puii au mai crescut, au prins curaj şi totodată şi drag de casa noastră şi s-au aciuat lângă gardul dispensarului medical. Povestea cu gaşca din octombrie se repetă, deci.

Când voi avea baterii noi la aparat, le voi face alte poze să se vadă diferenţa. Au crescut destul de repede, dar sunt tare slabi. Eu le duc zilnic mâncare, la început pe ascuns, să nu mă vadă vecinii care m-au reclamat la Poliţie (o să povestesc acest episod cu altă ocazie), dar acum chiar nu-mi mai pasă de ei. Căţelandrii au crescut, au devenit mai prietenoşi, dar tot nu acceptă să fie atinşi. Însă când mă văd, vin la mine să primească păpică. Problema e că au început să facă gălăgie noaptea şi au nişte glasuri foarte puternice. Frumuşelul pare să fie liderul. Are o privire de câine de pază. Eu am insistat să mă apropiu de ei, să se obişnuiască cu oameniii, altfel cresc repede şi încep să capete curaj şi pot deveni periculoşi. Am reuşit în parte să-i obişnuiesc cu apropierea oamenilor. Una dintre femele e foarte ataşată de Murdărici şi mereu sare gardul să fie lângă ea, în curte.

Din păcate, într-o zi, unul din masculi (am uitat să precizez că sunt 2 femele şi 2 masculi) îşi ţinea lăbuţa din stânga-spate ridicată. Când m-am uitat mai atentă am văzut că are o rană deschisă, urâtă de tot. Undeva la rotulă e carne vie, iar osul e umflat tare. Cred că a fost lovit de o maşină. E o lovitură serioasă şi eu nu pot să-l ajut. Nu mă lasă să-l ating. Am vorbit cu o colegă din asociaţie şi mi-a promis că va încerca şi ea să le găsească o curte unde să-i ducem. Mai greu va fi să-i prindem. Sper doar ca noi să fim primii şi nu cei de la ecarisaj. Ar fi păcat de pui. Şi sper din toată inima să-l putem ajuta pe căţelul rănit.
Doamne ajuta!

joi, 4 iunie 2009

Scene umoristice

Ca în orice familie în care trăiesc laolaltă atâtea fiinţe, se întâmplă să mai surprinzi şi şcene umoristice. Mi-ar place să le surpind mai des cu aparatul foto, dar, de obicei, zici că Murphy stă pe aproape şi cu legile lui, mă ajută să le ratez.

Aşa cum am mai scris, teckelilor noştri le place (i-am obişnuit) să doarmă în pat cu noi. Lucy, înainte de culcare trage o tură de pupături peste Flaviu, apoi vine sub pătura mea, dar totdeauna între noi. Oricât aş vrea sa ma apropiu de soţul meu, ea pur şi simplu se vâră între noi, oricât de mic ar fi spaţiul. Freddy preferă să stea în dreapta mea, pe marginea patului, Uneori, visează şi dă din coadă, lovind marginea patului cu coada. Nu e tocmai plăcut să auzi în timp ce dormi nişte bocănituri în noapte. Normal că prima reacţie e o sperietură, iar după ce ne revenim din buimăceală, ne dăm seama că nu fusese nimic altceva decât coada lui Freddy.







Când eu mă trezesc prima,amândoi merg sub pătura lui Flaviu. Sunt cam somnoroşi dimineaţa şi le place să doarmă până pe la ora 10. Dacă cumva amândoi ne trezim, Freddy se ţine după mine prin toată casa şi plânge. La început nu ştiam de ce, apoi mi-am dat seama că de fapt mă chema înapoi în pat.
Într-o dimineaţă, pe când să plec, tocmai am văzut o şcenă simpatică şi am fugit să iau repede aparatul şi să o suprind. Şcena e împărţită în două părţi:

DIn FAŢĂ



DIN SPATE



E, de atunci pozele astea au făcut înconjurul prietenilor noştri. Vă daţi seama ce distracţie a fost. (La dorinţa soţiorului meu, l-am decapitat din poza).

De Craciun, au primit si teckelii nostri cadouri, iar într-unul erau tot felul de gustări speciale pentru câini. Freddy a ales doar una şi noi ne-am grăbit să-l prindem cu ea în gură.

luni, 1 iunie 2009

Meditaţia îngerilor

Am primit azi acest mail şi pentru că se potriveşte ca o mănuşă cu concepţia mea de viaţă declarată pe acest blog, am decis să-l fac public:


"Vă îmbrăţişez pe toţi, toţi şi urez Copilului din voi să nu îşi piardă niciodata inocenţa, să îşi păstreze mereu setea de a cunoaşte, de a descoperi şi explora misterele Vieţii şi ale Eternităţii, să nu uite să zâmbească şi să se bucure de fiecare clipă pentru că ea este unică, să contemple din când în când cum creşte o Floare, cum rodeşte un Pom, cum zboară un Pescăruş, cum străluceşte un bob de rouă în iarbă, cum Cerul se acoperă noaptea cu Stele, să ştie să asculte cu Inima şi să înţeleagă cu Sufletul, să fie şi să rămână mereu Sarbatoare pentru Viaţă!

Vă trimit un mic Exerciţiu sugerat de Îngeri care să vă ajute să vă regăsiţi strălucirea şi bucuria:


... Imaginaţi-vă cum o Lumina aurie, strălucitoare, coboară din Sferele Cereşti şi vă acoperă cu Iubirea Ei fiecare celulă! Spuneţi-vă: “ fiecare celulă a Fiinţei mele lucrează pentru mine spre vindecarea mea totală pe toate Planurile... Bucurie mi-e Trupul, Mintea, Sufletul pentru ca prin ele aduc Universului darul de Lumină al Cerului...Vă iubim, ÎNGERII. "



Ai grija ce-ti doresti

Conform zicalei "ai grijă ce-ţi doreşti", dacă eu mi-am dorit animale prin preajmă am primit imediat. De parcă ar fi auzit în lumea lor că în zonă este o persoană ce a înfiinţat o asociaţie pentru protecţia animalelor.

Murdărici
Am început cu o căţeluşă care ne-a cucerit în timpul plimbărilor zilnice cu teckelii noştri. E vorba de o căţelusă de talie mare (nu-mi place cum sună căţea), pe care am întâlnit-o în faţa complexului de magazine din zona în care locuim şi care, după ce a socializat cu Lucy şi Freddy, lăsându-se pe spate în faţa lor şi cerşind mângâielile noastre, a început să ne însoţească la plimbare. După un timp, devenise prietenă "la cataramă" cu teckelii, iar când ne plimbam, începuse să-şi aroge funcţia de body-guard şi lătra la alţi câini sau la oameni.


Am aflat că fusese crescută de pui de către patronii de la un magazin alimentar din zonă şi de aceea stătea mereu pe acolo. Însă era cam plimbăreaţă şi, fiind cu blana mare, culegea tot felul de "miresme" şi culori. Aşa că am început să-i spunem Murdărici.
Prin octombrie anul trecut, am observa că intrase în călduri. Fiind prima dată, era ceva neobişnuit pentru ea şi nu ştia de ce roiesc câinii dupa ea. Am decis cu colegele de la asociaţie să o sterilizăm. Eu nu ştiam că odată intrată în călduri, chiar dacă e sterilizată, nu-i încetează sângerarea decât când se termină perioada. După operaţie, am luat-o la noi în curte. Aşa a început totul. Un şir de nopţi nedormite, de stres puternic şi de lacrimi amare.

Gaşca
Odată cu masculii în "flăcări" au apărut şi câteva femele. Făceau ciorchină la portiţa noastră, spre disperarea vecinilor. Erau vreo 8 câini, de toate mărimile şi culorile. Pe unii dintre ei îi mâna doar instinctul animal, dar în ochii altora citeam nevoia de dragoste, nevoia unui cămin. O femelă de talie mijlocie era atât de insistentă şi avea un lătrat aproape isteric, cerându-mi să o iau acasă.
Sărea peste portiţă şi pur si simplu încerca să o scoată afară pe Murdărici din curte şi să-i ia locul.
Unul dintre masculii de talie mare, un exemplar superb de culoare gri-albăstruie, cu părul creţ, găsise o ruptură în gardul vecinului şi intra acolo în fiecare seară, ca să fie aproape de Murdărici. Noaptea, îi auzeam plânsetul ca de copil că nu putea să ajungă la ea. Se pupau prin ochiurile gardului de sârmă.
Mai era unul mai mic, ca o vulpe, el căuta în gardul nostru o spartură, ca să poată pătrunde. Într-o zi, Mudărici a ieşit şi au intrat în curte alţi 3. Femela isterică, masculul cu chip de vulpe şi unul negru, crescut într-un bloc părăsit din vecini, la care îi mai dădusem eu de mâncare. Primii doi erau în culmea fericirii că se află înauntru. Cel negru se juca şi căuta doar mâncare.



Fiindcă Murdărici era extrem de traumatizată după operaţie, refuza să stea în curte. Dar nici departe de noi nu mergea, aşa că gaşca era tot pe lângă curtea noastră. Unii dintre vecini au început să strige la mine că nu mai pot ieşi din curţi de frica câinilor, deşi aceştia nici măcar nu băga în seamă oamenii. Dar vederea atâtor câini într-o zonă liniştită şi lătrăturile lor noapte de noapte, mi-a atras antipatia vecinilor ne-iubitori de animale (din păcate în număr mult mai mare decât cei iubitori). Nu mai spun că, din cauza femelei în călduri, au început şi bătăile între masculi. Era destul ca doi să înceapă, că apoi intrau toţi în luptă, indiferent de sex. Problema era că mereu cei mici erau prinşi dedesupt şi bătuţi. A fost cumplit pentru mine. Am început să plâng de neputinţa mea. Îi simţeam expuşi, iar eu nu aveam cum să-i ajut. Multe nopţi nu am mai dormit de stres şi supărare, dar şi de gălăgia de afară. Flaviu devenise extrem de irascibil şi începea să mă învinovăţească pe mine. Noapte de noapte m-am rugat Lui Dumnezeu să-mi dea o idee, o soluţie.
Până la urmă am decis să renunţ la ideea de a o mai proteja pe Murdărici, şi am luat-o sub "aripă" pe femela isterică (pentru că 40% din gălăgie o făcea ea) şi pe masculul negru din blocul părăsit, pt că era cam des caftit de restul haitei. Din păcate nu am putut să-l iau şi pe cel roşcovan. Erau prea mulţi, într-o curte mică şi înconjurată de vecini "binevoitori".
Gaşca gălăgioasă a rămas în zonă vreo lună de zile. În timpul ăsta cred că am consumat energie cât pentru câţiva ani. Mă uitam la ei pe geam, le duceam de mâncare pe ascuns şi, când ieşeam din curte, toţi erau coadă după mine. Nu mai puteam pleca de acasă că aveam prea mulţi body-guarzi.

Cam pe atunci am mers în audienţă, împreună cu colegele din asociaţie, la viceprimar. Eram încărcată de frustrări enorme şi mult stres şi singura soluţie la problema asta vedeam în înfiinţarea unui adăpost. Vicele a fost foarte deschis şi ne-a spus că si el are vreo 20 de câini. Ne-a promis ajutor, însă doar în privinţa unui teren şi atât. Restul l-a lăsat în grija noastră. Doar că noi suntem o mână de femei, iar construcţia unui adăpost presupune multă muncă. Darmite întreţinerea acestuia. Aşa că, momentan, am pus aceast proiect în stand-by.

Zguby&Pătrunjel
M-am axat pe îngrijirea celor 2 maidanezi. La început le-am interzis să intre în casă, de gura bunicii lui Flaviu, însă datorită faptului că teckelii ieseu şi intrau mereu, era o luptă la fiecare deschidere şi închidere a uşii. Şi mulţi nervi. Dar insistenţele lor de a pătrunde în casa şi în sufletul nostru a izbândit până la urmă. Şi acum, contrar opiniei familiei, eu sunt de părere că e mai bine cu ei înăuntru. Au culcuşul lor în hol, fiecare are o păturică pe care stau şi îşi respectă locul. Când vor, ies afară, însă nu le place să stea mult timp departe de noi şi după câteva minute se întorc în casă şi se împleticesc printre picioarele noastre.

A fost foarte interesant de urmărit evoluţia lor. La început nu înţelegeau nimic din ce le spunem, săreau mereu după mâncare, lătrau mult. În timp, s-au învăţat şi cu numele. Femelei isterice, pentru că este foarte zgubilitică (agitată, nebunatică), i-am pus numele ZGUBY (uneori o mai strigăm ca Zgubă sau Zgubilici). Masculului, fără să mă gândesc prea mult, mi-a venit în minte numele de PĂTRUNJEL. Îi mai spunem Pătru sau Pătrunjă.
Deşi credeam că Zguby e cea nebunatică, mi-am dat seama că de fapt, când e singură, ea e foarte liniştită. Pentru că e mereu provocată la joacă de Pătrunjel, care e o jucărie vie, mereu cu chef de joacă, se agită şi ea şi ne sparge timpanele cu un lătrat foarte ascuţit. Dar, de fapt, ea e foarte liniştită. O place mult pe bunica lui Flaviu şi o urmează peste tot. Şi acum sare peste portiţă cu intenţia să ne urmeze peste tot. Are un obicei pe care-l respectă zilnic. Dis de dimineaţă le dau drumul în curte să-şi facă treburile, dar Zguby pleacă la plimbare. Am aflat că merge la blocul din spatele casei noastre şi stă acolo. Cred că a locuit acolo şi mai are încă prieteni. S-ar putea ca fostul ei stăpân să fi fost o persoană în vârstă care a murit şi aşa a ajuns ea în stradă. E educată, îi place să meargă în lesă şi merge foarte frumos, lângă picior. Când i-am cumpărat zgardă, a fost foarte încântată, iar când am cumpărat peria să-i piaptăn, a sărit la mâna mea şi mi-a cerut imediat să o piaptăn. A stat foarte cuminte şi se întindea de plăcere. E adorabilă cum o conduce pe bunica pe drum, urmându-i paşii şi respectând ritmul lent al bunicii. Merge cu ea în vizită şi o aşteaptă până termină, apoi o conduce înapoi acasă.
A, am uitat, in jurul botului, pielea e mai rozalie, drept pentru care Flaviu îi spune "rujata".



Pătrunjel e o figură mare. Este un metis de fox-terrier. Mai sălbăticuţ, dar foarte prietenos şi jucăuş. Nu se satură niciodată. Se joacă până pică de oboseală, cade câteva minute într-un somn adânc, apoi de trezeşte dintr-o dată şi sare din nou pe Zguby. Mai are şi o poftă de mâncare teribilă. Haleşte cu o viteză incredibilă, iar oasele mari le mănâncă aproape în întregime. Are nişte dinţi extrem de puternici, dar nu e conştient de forţa lui. La început se juca mult şi cu Freddy, însă după ce l-am castrat, parcă simte ca el nu mai e bărbat şi e gelos pe Freddy. Trebuie să fiu mereu atentă ca doar o scânteie le trebuie ca să se ia la bătaie.
Când îl certăm, sau îl trimitem la locul lui (pt că tot timpul e printre picioarele noastre prin bucătărie), în loc să fugă, îşi lasă capul jos şi se învârte ca un titirez, cu fundul sus. E teribil. Am observat că vecinii din dreapta noastră îl plac şi îi dau de mâncare. E un nesătul. Mai face ceva simpatic, cand aude sirena ambulanţei sau pompierilor, imită sunetul cu un lătrat prelung, parcă ar cânta cu jale. E un scump.


Postări populare