duminică, 31 mai 2009

Trei Fraţi Pătaţi

La cumpăna dintre anii 2007 cu 2008 mi-am pus o singură dorinţă: să înfiinţez o asociaţie pentru protecţia animalelor. Asta urma să fie primul pas spre realizarea unui proiect mai amplu, un alt fel de fermă educaţională. La fel ca în "The Secret", am schiţat un proiect pe hârtie pentru ca să se umple de energie, să lucreze acolo "sus".
În ianuarie am fost sunată de către o Doamnă iubitoare de animale (am folosit majuscula pentru că cea de care vorbesc este cu adevărat o doamnă) şi ma întrebat dacă sunt de acord să ne asociem la înfiinţarea unei astfel de asociaţii. Am acceptat cu bucurie. În iulie 2008, după luni de aşteptare şi vizite multe la cabinetul năşicului-avocat, care ne-a ajutat mult şi total dezinteresat, au ieşit şi actele. Însă mai greu de asta mi s-a părut găsirea unui nume potrivit, a unui nume cu care să rezonez. De obicei mă bucur de o creativitate neastâmpărată, dar parcă era mai dificil decât crezusem, mai dificil decât proiectele la care lucrasem înainte ca si manager de proiect. Era prima dată când amprenta mea o simţeam de o importanţă clară. Poate pentru că era ceva ce dorisem atât de puternic. Două săptămâni am tot căutat denumiri şi am răsucit cuvinte, iar rezultatul mi-a venit prin vis. Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă şi răspunsul era acolo: "TREI FRAŢI PĂTAŢI". L-am repetat de mai multe ori şi de fiecare dată simţeam că rezonam cu el. Ştiam că este o plantă medicinală cu acest nume, dar tocmai asocierea plantelor cu animalelor, a vieţii de lângă noi, mi s-a părut cea mai reuşită. A fost prima reuşită.



www.treifratipatati.com

vineri, 29 mai 2009

Ca sa fii rege, de Marcel Iures


“Ca sa fii rege peste animale, nu-i cine stie cat..
Trebuie doar sa fii mai puternic decat ele. Si-atat.

Ca sa fii rege peste pasari este putin mai greu. Dar frumos.
Trebuie sa zbori mereu mai inalt decat ele si niciodata mai jos.

Ca sa fii rege peste flori trebuie sa suporti la hotare maracinii si spinii
si mai ales, trebuie sa inmiresmezi catre lume mai mult decat crinii.

Ca sa fii rege peste instelare trebuie sa te asezi printre luceferi – calator spre Orion si, reprivindu-te de jos, sa fii mai luminos decat oricare. Si fara truda.

Ca sa fii rege peste ape si vant trebuie sa inveti osanale ca ingerii si
sa le aduci pe pamint alinare pentru lacrima corbilor din Valea Plangerii.

Ca sa fii rege peste oameni este mai greu decat toate altceva.
Trebuie sa traiesti si sa mori pentru ei, invatindu-i ce inseamna a iubi,
a ierta…
Dar, cel mai minunat, este sa poti fi rege peste tine insuti,
atunci cand alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plansul tau.

Si sa incheiem intelept si frumos. Si, mai ales, cum se cuvine.
Incoronarea ta o face Hristos cind mergi pe drumul dinspre rau spre bine.
In clipa aceea, Vesnicia te cumpaneste.

Daca vrei sa fii rege, alege binele!
Hei! Grabeste-te!”
Auzi rugaciunea mea, Doamne, si cererea mea ascult-o; lacrimile mele sa nu le treci".


Minunată poezie, la fel ca şi persoana autorului. Îmi aduc aminte că în adoleşcenţă eram pasionată de teatrul radiofonic, iar fetiţa romantică din mine se îndrăgostise de unele voci. Printre acestea era şi cea a lui Marcel Iureş. Dar cînd l-am văzut la televizor prima dată, am avut un şoc. Trăsăturile prea ascuţiţe, prea colţuroase, m-au speriat. Eram dezamăgită. Dar crescând, am început să văd prin omul Marcel Iureş şi am descoperit adevărata valoare.

joi, 28 mai 2009

Ursu

Acu' 2 ierni, am ieşit din curte să dau de mâncare pisicilor din vecini, iar când m-am întors în casă am auzit un plânset de câine. Imediat i-am căutat pe ai mei, erau ok, deci nu din casă proveneau sunetele. Mă întrebam cum de nu le auzisem până atunci, din moment ce fusesem afară. Era iarnă, era frig, nu era tocmai o plăcere să te tot plimbi de la căldură la răcoare. Însă plânsetul acela nu îmi dădea pace nicicum. Am ieşit în faţa uşii şi, în lumina slabă de la stâlp, am reuşit să văd un câine mare întins pe asfaltul din faţa dispensarului medical de peste drum de casa noastră. La o privire mai atentă, mi-am dat seama că nu el plângea. Am coborât câteva scări şi am privit mai atentă. Era vorba de un alt câine, care fusese închis, din greşeală, în curtea dispensarului. Iar cel de afară, pesemne că era mama sau prietena acestuia, şi îi ţinea de urât. Am pus într-o tăviţă de plastic câteva grăunţe de mâncare uscată pentru câini şi am coborât. Am vârât tăviţa pe sub poarta dispensarului, dar fiind întuneric, nu am reuşit să văd bine câinele. Am simţit doar o limbă caldă cum îmi lingea mâna, iar la o privire mai atentă mi.am dat seama că era vorba de un câine de talie mare. La venirea mea, femela care îl păzea în faţa porţii s-a retras. Pe semne că nu era obişnuită cu apropierea de oameni. Am stat o vreme ghemuită şi am mângâiat câinele prin spaţiul îngust de sub poartă, însă după un timp simţeam că îmi îngheaţă picioarele. M-am ridicat şi am dat să plec, dar câinele a reînceput să plângă mai cu amar ca până atunci. Ei, ce să fac acum, mi-am zis eu. Era vreo 11 noaptea, nu aveam la cine să apelez să vină să deschidă poarta. Am încercat să-l încurajez, să-i zic să dormă că dimineaţă va fi eliberat şi am plecat. A continuat să plângă până la un moment dat, dar apoi s-a oprit.
Dimineaţa, dispensarul se deschide pe la ora 6.30-7.00, aşa că nu am reuşit să fiu martoră la eliberarea patrupedului trist. Au trecut 2 săptămâni şi nu l-am mai văzut.
Până într-o seară, când am ieşit din nou să dau mâncare pisicilor. Stăteam ghemuită şi le priveam cum mănâncă, le vorbeam şi încercam să le mângâi. Eram concentrată asupra lor dar, la un moment dat, am simţit că mai era cineva lângă mine. Mi-am întors privirea şi am dat de o grămadă mare de blană, pitită în spatele meu. Când m-am uitat mai bine, mi-am dat seama că era vorba de câinele care fusese inchis. Era mare şi blănos, dar încerca să se facă mic, parcă cumva să nu mă sperie şi să nu deranjeze nici pisicile de la masă. I-am vorbit şi imediat s-a lăsat pe spate, dând din labele mari, parcă vrând să mă cheme la el. Normal că nu am putut rezista şi m-am apropiat de el, fără să mă gândesc că ar putea fi periculos. Am început să-l mângâi, continuând să-i vorbesc. Era atât de fericit. După câteva clipe a trebuit să mă retrag în casă, frigul din iarna aceea nu te lăsa să stai prea mult afară. Cred că era luna februarie.
De la geamul camerei noastre am observat că blănosul a rămas la poarta noastră. Toată noaptea a dormit acolo. A doua zi am decis că era timpul să-l prezint teckelilor noştri, aşa că l-am poftit în curte. Să fi văzut fericire pe ochii lui când i-am deschis portiţa. A intrat tot sărind. Era tare caraghios cum sărea. Părea un luptător de sumo care încearcă să facă giumbuşlucuri. Când au apărut Lucy şi Freddy, blănosul s-a lăsat imediat pe spate. Era clar că le ceda conducerea. El nu vroia decât să fie primit cu prietenie. Avea doar gânduri paşnice. Era de-a dreptul amuzant să vezi un câine atât de mare cum se "preda" în faţa a doi câini mult mai mici în dimensiuni. Pe semne că nu era conştient de mărimea sa.


Problema a apărut ulterior, când a sosit Flaviu şi l-a văzut în curte. "Să-l laşi afară, că o să se obişnuiască la noi şi nu o să mai vrea să iasă", mi-a spus el. Dar eu am cerut să-l mai ţinem vreo zi până găsesc o soluţie. Greu a acceptat Flaviu, dar s-a îndurat de el în noaptea aceea. Undeva după miezul nopţii însă ne-au trezit nişte urlete ca de lupi. Răcnea de ţi se făcea pielea de găină. Cum era de aşteptat. Flaviu s-a enervat, reprosându-mi că o să avem probleme cu vecinii din cauza lui şi dimineaţa să îi dau drumul.
Noaptea aceea nu am mai închis ochii. M-am tot zbuciumat, m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea o soluţie pentru blănos. Nu aveam inima să-l pun în drum după ce am văzut bucuria din privirea lui când i-am dat drumul în curte. La un moment dat mi-a venit o idee şi abia am aşteptat să se facă dimineaţă să i-o împărtăşesc şi lui Flaviu. Dar aveam mari emoţii că o va respinge.
Spre uşurarea mea, după mai multe discuţii, Flaviu a acceptat. Dar ne-am înţeles să-l ducem înainte la medic, să-l vaccinăm şi să-l deparazităm. Pentru că prietenul nostru Lucian plecase în Irlanda, nu mai aveam medic care să vină la domiciliu. Aşa că trebuia să-l ducem la un cabinet, cu maşina. Prima dată i-am luat o zgardă, ca să avem de ce-l prinde. Să vezi încântare pe el când i-am pus zgarda la gât. A început să alerge de bucurie în toată curtea. Zgarda însemna pentru el intrarea în rândul câinilor cu stăpâni şi acest lucru îl făcea nespus de fericit.
L-am mai lăsat puţin să se simtă bine, apoi ne-am îndreptat spre el cu gândul să-l ducem la maşină. E, atunci a simţit că vrem să-l scoatem din curte şi s-a pitit în colţul opus porţii. Parcă vroia să zică "eu nu plec de aici. Eu vreau să rămân aici". Din păcate nu se putea acest lucru, aşa că Flaviu l-a luat pe sus, vreo 30 de kg, şi l-a suit cu greu în maşină. La doctor nu a vrut să intre, aşa că s-a oprit în sala de aşteptare. Acolo a şi primit tratamentul şi botezul. I-am pus numele Ursu.
Doctoriţa ne-a zis că e un câine foarte tânăr, de vreun an doar. De aceea era atât de sperios şi docil.
Noul cămin avea să fie sediul unde lucra Flaviu. O curte mare aştepta să fie cercetată de marele blănos. Acolo mai era o căţelusă mică, mai mică decât teckelii noştri. Când l-am dat jos din maşină, căţeluşa pe nume Ana l-a şi luat în primire. S-au împrietenit imediat, iar lui Ursu locul i s-a părut minunat. A şi început să alerge de parcă era acolo de când lumea. Şi avea spaţiu berechet. Nici nu s-a mai uitat la noi când am plecat. Era fericit.
Din păcate, anul ăsta am aflat că acel spaţiu se va desfiinţa şi că trebuie să-i găsim un nou cămin lui Ursu. Asta e o problemă la care încă nu am găsit o rezolvare.
Ursu a crescut, dar a rămas acelaşi blănos, blând şi docil. A adoptat o căţelusă şi mai mică decât Ana şi sunt prieteni de nedespărţiti.
Aş vrea mult să-l pot lua cu noi, dar aş avea nevoie de o curte mult mai mare. Cine ştie?
Doamne ajută!

miercuri, 27 mai 2009

Dragoste de căţel

Am auzit că animalele simt persoanele care le iubesc. Poate de aceea m-am trezit mereu cu animăluţe "nepoftite" la poartă sau chiar în curte.
Una dintre ele a fost un pisoi mic, mic. Afară ploua, iar eu tot auzeam un mieunat. În vecini avem pisici, dar de data asta mieunatul părea mult mai aproape. Freddy a început să se agite şi mi-am zis că ceva trebuie să fie dacă şi el aude. Am ieşit cu umbrela şi la un moment dat, într-un colţ din curte, am văzut pitit un pisoi negru cu alb. Era atât de mic, dar mieuna de mama focului. L-am luat în palmă şi am văzut că era ud şi murdar. L-am adus în casă şi i-am făct baie. Greu, m-a zgâriat, dar am reuşit să-i redau culorile naturale. L-am pus într-un prosop, însă Freddy l-a dezvelit şi a început să-l lingă cu mare atenţie. Prima dată m-am temut că îi face ceva rău însă, urmărindu-l, mi-am dat seama că masculul nostru se comporta ca o mamă pentru pisoi. A făcut o adevărată pasiune pentru el şi se comporta exact ca femele cu pui. Îl ocrotea, îl spăla, îl lingea sub codiţă să-i provoace defecaţia. Am uitat sa menţionez că pisoiul nu ştia încă să mănânce singur, aşa că, la sfatul veterinarului, am început să-i dau lapte praf cu biberonul. La început a fost mai dificil, apoi s-a obişnuit cu sticluţa, iar când a mai crescut, de cum vedea sticulţa, începea să miaune. Când îi dădeam să sugă, prindea sticla între lăbuţe. Chiar şi după ce a început să mănânce mâncare solidă, tot cerea şi sticluţa. Era un dulce, iar Freddy devenise umbra lui.


Din păcate eu fusesem diagnosticată cu alergie la părul de pisici, încă de când avusesem prima tură de pisoi de la Pisi, aşa că nu am putut să-l păstrăm. După 2 luni, i-am găsit stăpâni. Freddy însă a suferit mult după plecarea motănaşului.

duminică, 17 mai 2009

Începutul - Lucy & comp.

Primul căţel pe care l-am avut în casă (cum mi-aş fi dorit din copilarie) a fost la o vârstă când alţii sunt căsătoriţi şi au copii. Era septembrie 2001. Locuiam încă acasă la părinţi (cu mama, sora mea şi nepotul meu), dintr-o toană (trecătoare) a micuţului familiei, mama a acceptat ceea ce a refuzat o viaţă întreagă, şi anume să ţinem un câine în apartamentul de bloc. Îmi aduc şi acum aminte când am mers cu Mihai, nepotul meu, sa alegem puiul dorit din cuib. Mama împreună cu puii erau ţinuţi într-o curte, într-un coteţ de găini. Drept pentru care şi miroseau ca atare. Prima dată privirea mi-a căzut pe un pui maricel şi negru. Se vedea de la o poştă că va deveni un exemplar frumos, însă gazda ne-a spus că puiul era deja promis altcuiva. În acel moment, o mogâldeaţă albicioasă ieşise din coteţ, căscând şi bălăbănindu-se pe picioare din cauza burţii prea mari pentru un trupuşor atât de mic. Ne-a cucerit cu ochişorii ei şi cum a venit să ne salute lângă gard. Gazda o întoarse cu burticul în sus şi ne asigură că e băieţel. Fericiţi, l-am luat la piept şi l-am vărât sub jachetă. Tot drumul spre casă a stat lipit de piept, parcă ascultând ritmul inimii, fără să plângă că a fost luat de lângă mamă.

Acasă, toată lumea a fost încântată să-l primească pe micuţ în familie. Urma ca Mihai sa-i găsească un nume. Iar pentru că nepotul meu a fost foarte dădăcit de mama, ea a decis ca noul membru al familiei să împartă camera cu mine, ca să nu-l deranjeze pe copil de la somn, lecţii etc.
Aşa au urmat nopţi de nesomn şi de tatonare între mine şi noul meu companion (care oficial era al nepotului meu, eu fiind doar dădaca). Aşa am învăţat cum e să ai un pui de animal în casă. Nu îi plăcea deloc să stea în pătuţul special facut pt el, tot timpul cobora din el şi stătea lângă patul meu ţipând. Era de-o încăpăţânare feroce. Parcă ştia că eu am mare nevoie de odihnă din moment ce a doua zi mă trezeam devreme ca să ajung pe 8 la facultate, iar dupa-masa trebuia să merg la muncă (pe atunci eram redactor-şef la un săptămânal local). Normal că tot eu am fost cea care a cedat până la urmă în faţa insistenţelor (vă sfatuiesc să nu faceţi asta cu câinii voştri) şi l-am luat în pat. S-a cuibărit imediat la pieptul meu, chiar deasupra inimii şi s-a potolit ca din senin. Ei bine, din ziua aia nu a mai vrut alt loc de dormit. Acum are aproape 7 ani şi încă îşi păstrează obiceiul. Mă pândeşte când mă bag în pat şi vine după mine. Trebuie să-i ridic plapuma ca să se bage dedesupt. E un automatism de care nu mai scap.

Partea simpatică a poveştii e că după ceva timp am descoperit că masculul era de fapt femelă, aşa că a fost numită Lucy. Era foarte foarte jucăuşă şi încăpăţânată. A rămas încăpaţânată, dar acum e mai leneşă şi îi place să doarmă mult. Dar când mergem afară, îi place şă fugă, să se joace. Deşi în august va împlini 7 ani, mie mi se pare că e la fel ca la 2 ani.

Partea mai puţin plăcută, dar care a fost o experienţă benefică pentru mine, au constituit-o zilele de început, când dimineaţa găseam "tăieţei" prin pat şi mă minunam de unde au apărut. Apoi am observat că, de fapt, ea îi "producea" pe gură. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă şi am fugit cu ea la veterinar, luând un "tăiţel" la pachet, de mostră pt medic (asta pt că eu nu mai văzusem aşa ceva în viaţa mea şi nu mă gândeam că medicul ştie foarte bine cum arată un limbric şi fără să il arăt eu). Medicul i-a vârât pe gât o pastiluţă mică, albă, iar când am ajuns acasă, de data asta pe celălalt capăt a ieşit un mănunchi de "tăiţei", de parcă ieşeau din maşina de făcut tăiţei. Atunci am aflat că puii pot muri din cauza paraziţilor intestinali, că din acest motiv avea burtica aşa de uriaşă şi că dacă stăpânii căţelei-mamă ar fi deparazitat femela înainte de împerechere, nu se mai întampla ca puii să fie plini de paraziţi.

Cu timpul, aşa cum era de aşteptat, nepotulului meu i-a dispărut toana că căţelul, iar eu cu sora mea am ajuns să avem grijă de Lucy. Însă când m-am măritat şi am plecat de acasă, a fost un adevărat scandal. Eu vroiam să iau câinele cu mine, pt că mă obişnuisem cu ea, sora mea făcea crize de gelozie, deşi nu prea avea chef să coboare zilnic cu ea, de trei ori pe zi, afară, iar mama a decis: "lasă să o ducă cu ei, că ei au curte".
Şi aşa m-am ales cu primul câine din viaţa mea.



Următorul animăluţ care ne-a intrat în familie a fost o pisică. Îmi aduc aminte că era toamnă, iar eu stăteam pe scaun în bucătărie, iar uşa de la intrare era larg deschisă. La un moment dat, pe scări îşi face apariţia o pisică albă cu pete. Se uită fix în ochii mei, parcă vrând să caute acolo un semn de aprobare sau respingere din partea mea. Însă eu am fost şocată de tupeul acestui animal necunoscut şi pt moment nu am schiţat nici un gest. Apoi, parcă trezită, am observat-o şi am început să-i vorbesc. Nici nu a mai aşteptat altceva şi a pornit-o direct spre mine. Ajunsă în dreptul meu, culmea tupeului, mi-a sărit în poală şi s-a instalat liniştită de parcă acolo era locul ei de cînd lumea. Lucy stătea pe un alt scaun din bucătărie, iar când a văzut pisica a început să se agite. Ea avusese în copilărie o experienţă cam dureroasă când a încercat să se joace cu o pisică din spatele blocului, însă a fugit prea dintr-o dată spre ea, iar aceasta - în loc să fugă, cum fac toate pisicile, a aşteptat-o pe Lucy apoi şi-a "ascuţit" ghearele pe toată spinarea ei. Să te ţii ţipete şi urlete din partea lui Lucy, de au ieşit vecinii la geamuri. Ei bine, e de la sine înţeles că aşa ceva nu se uită. Aşa că Lucy, când a văzut că o surată de-a celei ce-i provocase nişte dureri cumplite pătrunde nestingerită în căminul ei, începu să se agite căutându-şi o ascunzătoare. Însă pisica o ignoră complet, îndreptându-şi întreaga atenţie pe mine şi mai ales cum să ma cucerească. Recunosc că nu i-a trebuit prea mult efort.

Din acea zi, timp de 2 ani, pisica şi-a ales casa noastră drept noul ei cămin. În timp s-a obişnuit şi Lucy cu prezenţa ei atât de mult că dormeau şi mâncau împreună. Pisica s-a dovedit deosebit de afectuoasă şi blândă. O scumpete de animăluţ. După un an de zile s-a gândit să ne cadorisească cu 4 pui. A făcut-o în lipsa noastră, chiar în mijlocul patului nostru, sub cuvertură. Când am sosit acasă, i-am facut o cuşcă dintr-o cutie de carton, cu pătură înăuntru şi "perdea" pe post de uşă. A fost atât de docilă şi cuminte. Ştia exact ce trebuie să facă. Timp de 3 săptămâni nici nu am simţit că avem pui în casă, deşi "cuşca" era lângă patul nostru. (Poza nu e foarte clară pt că e scanată după o poză veche. Pe atunci nu ne bucuram încă de aparate digitale).

Ca să nu se lase mai prejos decât noua ei prietenă, pe semne o fi un fel de competiţie între femele, după 2 săptămâni ia venit sorocul şi lui Lucy să aducă pe lume 4 odrasle. A fost o experinţă de neuitat. Maculul fusese dragoste la prima vedere încă din copilărie. Un exemplar negru, frumos şi mândru-mare, pe nume Dante.
Timp de 2 luni urmăream cum i se dezvoltă burtica lui Lucy, eram atenţi să observăm dacă ea simte că se petrece ceva neobişnuit cu ea. Însă până aproape spre final, când burtoiul o incomoda să mai sară in pat, nu a dat nici un semn. Înainte cu câteva zile de marele eveniment, i-am pregătit locul de naştere, ca să se obişnuiască cu el. Din cutia mare în care cumpărasem televizorul, i-am tăiat o uşiţă în faţă, iar înăuntru i-am pus o parte din plapuma mea din copilărie (păstrată de mama), si un cearceaf pe deasupra. La început mirosea cutia pe dinafară, dar nu era curioasă să vadă şi cei pe dinăuntru. Apoi, când a sosit ziua (noi nu aveam de unde să ştim, dar ea simţea), eram în vizită la mama, iar Lucy a început să se comporte ciudat. Se agita, tot sărea să o pupe pe mama, parcă vrând să-şi ia rămas bun. Apoi ne-a "cerut" să plecăm acasă. Cum am ajuns, s-a dus ţintă la culcuşul special pregătit. Era cam ora 8 seara. Atunci a început travaliul. Pe parcursul nopţii a începu să gâfâie, exact cum fac femeile când nasc. Eu am mângâiat-o mereu şi i-am vorbit încet ca să o calmez. Îmi aduc aminte că m-am cam speriat când am văzut ce greu şi zgomotos respira, aşa că l-am sunat pe prietenul nostru Lucian, veterinarul, să-l întreb dacă e normal. Iar el m-a linistit că da, este normal din moment ce e o naştere şi Lucy are dureri mari. Undeva spre dimineaţă am văzut primul căpşor cum îşi face apariţia. Lucy simţea că iasă ceva din ea şi după ce l-a expulzat, s-a răsucit şi l-a privit. Vederea unei grămăjoare negre care a ieşit din ea a speriat-o atât de tare încât a sărit de-o parte şi a scos un urlet care ne-a răscolit serios şi pe mine şi pe Flaviu. Lucian ne sfătuise că în caz că nu-şi va folosi instinctele şi nu va începe să roadă membrana în care erau îmbrăcaţi puii şi cordonul ombilicat, să le desprindem noi. Chestia asta, când n-ai făcut-o niciodată, pare cam complicată. Însă spre uşurarea mea, Lucy şi-a revenit repede şi a început să facă cele de trebuinţă. Eu o urmăream cu foarte mare atenţie. Şi am observat un lucru foarte interesant: puii nu se nasc imediat unul dupa celălalt, parcă ştiind că trebuie să-i lase mamei timp să se ocupe de cel dinainte. Apoi a ieşit al doilea, iar al treilea - fiind prea mare - pur şi simplu s-a blocat la ieşire. Ei asta cred că i-a pricinuit cele mai mari dureri lui Lucy. Cu un curaj nebănuit, am prins mogâldeaţa din membrana alunecoasă şi am răsucit-o uşor, trăgând-o în jos. În sfârşit ieşise, iar Lucy mă privi cu recunoştiinţă şi se ocupă de dezgolirea micuţului. Apoi ultimul. Cei patru pui au fost 2 negri şi 2 ciocolatii.

Ca să nu fie totul prea uşor, a mai trebuit să se întâmple ceva care să ne dea peste cap. Unul din pui, cred că al doilea, în momentul în care Lucy i-a ros cordonul ombilical şi înghiţea din el de zici că era spagheti, o parte din acesta i s-a înfăşurat pe un colţ mai lung, undeva la mijlocul mandibulei, iar restul îi stătea în gât aşteptând să fie înghiţit şi provocându-i senzaţie de înec. Din cauza sperieturii, a început să tragă cam tare de cordon, iar noi nu am observat că puiuţului îi ieşise intestinul. Am realizat asta de abia după ce au ieşit toţi puii, iar până a ajuns Lucian la noi, capătul ieşit al intestinului era deja aproape necrozat. Cu o răbdare şi o îndemânare de invidiat, Lucian i-a introdus cu penseta intestinele în abdomen şi apoi a cusut-o pe viu. Mamăă, să te ţii ce urlete. Ne întrebam de unde avea o mogâldeaţă cât palma putere să urle şi să se zbată atât de tare. Şi Pisi s-a speriat când a auzit-o. Se învârtea disperată în jurul mesei de "operaţie" şi mieuna ca şi când ne ruga să nu-i facem rău micuţei.
După ce a încheiat dificila operaţie, Lucian ne-a sfătuit să nu lăsăm căţeluşa la supt, până nu i se rearanjează intestinele. Vreo 2 ore, a zis el. Până atunci însă, trebuia să fie ţinută la căldură.
Timp de 2 ore am ţinut-o sub haină, lipită de pieptul meu, să o încălzesc. Îi urmăream fiecare reacţie.

Altă problemă era că Lucy nu vroia să stea cu puii. Era atât de traumatizată după naştere, încât nici nu vroia să-i vadă. Imediat ce a ieşit ultimul pui, ea a fugit şi s-a ascuns sub cuvertura de pe canapea. Era atât de speriată şi căuta un loc unde să se liniştească. Ca să poată suge puii, m-am întins in pat, iar ea a venit imediat la pieptul meu. Apoi, Lucian, a pus pe rând, puii să sugă. Eu o mângâiam încontinuu, să stea liniştită şi îi vorbeam. Doar aşa a acceptat puii.

Revenind la căţeluşa cu probleme, după ce a supt, am trăit cele mai stresante momente. Veterinarul ne spusese că mari şanse de supravieţuire nu are, deoarece o parte a intestinului era necrozat. Am început să ne rugăm intens la Dumnezeu să o lase în viată, i-am pus o cruciuliţă şi Talismanul lângă ea să-i poarte noroc. Când a început să vomeze, m-am îngrozit. Lucian ne avertizase că dacă nu-i funcţionează intestinele, traiectoria laptelui nu va mai fi una normală, ci va fi dat afară, înapoi, pe gură. Am început să plâng şi cu lacrimi în ochi m-am rugat şi mai puternic. Au fost vreo câteva ore critice. După o noapte nedormită, o dimineaţă streantă şi câteva ore de chin, mă simţeam epuizată, cu moralul la pământ.

Dar, la un moment dat, ca prin minune, căţeluşa nu a mai dat afară laptele. Lucrul acesta ne-a redat speranţele. În fine, după mai multe observaţii, veterinarul a conchis: "şi-a revenit. Eu nu-i dădusem mari speranţe. Doar rugăciunile voastre au salvat-o". Pentru că fusese o norocoasă, am numit-o Lucky.


Pentru că nu se alimentase imediat după naştere, a rămas mult în urma frăţiorilor săi, având un trup micuţ şi un cap mare. Dar acest lucru nu a împiedicat-o să fie plină de energie. Zici că era o jucărie vie. Nu stătea o clipă locului.

Era foarte interesant cum i-a "grupat" mama-natură: din fiecare culoare a ieşit câte un mascul şi o femelă. Ciudat era că aşa le şi plăcea să stea, pe culori.


Lucy a început să-şi intre-n rol. A devenit o mamă adevărată. Doar că, spre deosebire de puii de pisică, cei ai lui Lucy au fost de la început până la sfârşit foarte gălăgioşi. Atât de tare plângeau, încât Flaviu a fost nevoit să doarmă în altă cameră.
Timp de 6 săptămâni, eu m-am transformat în baby-sitter. Lucy vroia şi în pat, lângă mine, însă cum auzea puii, cum sărea să vadă ce-i cu ei. Dar îi era frică să intre-n cuşcă, să nu cumva să-i calce. Se oprea în dreptul intrării şi începea să plângă uşor, uitându-se la mine, iar ochii ei spuneau: "Ajută-mă, te rog." Aşa că, de fiecare dată când scheunau puii, eu săream ca arsă, indiferent de oră, de multe ori pe jumătate dormind. În şase săptămâni mă transformasem într-un zombi.


Noroc că dormeau mult.

Mai apoi însă, au început să-şi deschidă ochii şi să meargă. Ţine-te atunci. La început le îngrădisem un loc, pusesem folie de naylon pe jos, dar nu prea a ţinut figura mult timp. Cel mai dornic de evadare era cel ce se blocase la "ieşire". Era şi el mai mare şi mereu umbla după ţâţa mamei.


Era tot duluri de grăsime şi, de pe atunci, un mare pupăcios. Lăbuţele erau late spre capăt , iar noi ne distram zicându-i că o să se transforme în urs.


Puii adorau să se plimbe prin casă, iar "babz-sittera" era mereu cu cârpa după ei, pregătită să strângă "noroceii" de pe jos.
Prima dată, puii au făcut cunoştinţă cu exteriorul casei cu ocazia Paştelui. Era anul în care imediat după Paşte a fost 1 Mai şi era o vreme splendidă. Îmi aduc aminte că puii erau de-a dreptul confuzi. Nu ştiau ce să facă, încotro să o ia. Locul le era necunoscut, se uitau în jur, căutându-şi cu disperare mama.

Afară mai erau şi puii de pisică, care erau mai mari cu 2 săptămâni, mai jucăuşi şi mai îndrăzneţi.


În timp au devenit mari prieteni şi dormeau împreună.
După 6 săptămâni am dat primul anunţ în ziar pentru pui. Ne-am trezit la uşă cu un domn, l-am poftit să vadă puii, iar când s-a aşezat pe canapea, femela de culoare neagră i s-a aşezat la picioare. Domnul venise hotărât să ia un mascul, dar când a văzut că femela l-a ales pe el, s-a răzgândit.
Următorul a fost grăsuţul. Nepotul meu, acelaşi care o vrusese şi pe Lucy, de data asta pusese ochii pe grăsuţ de la început. I-am zis că dacă vrea cu adevărat căţel, trebuie să se ocupe de el, să-l scoată la plimbare, să cureţe după el, să fie responsabil A promis că de data asta va fi altfel, pt că el dintotdeauna şi-a dorit un mascul, nu o femelă. I-a pus numele Fred.

Au mai rămas doar 2 pui. Masculul negru şi cu Lucky. Lucy nu a părut foarte tristă după plecarea primilor pui, dar îi acorda foarte multă atenţie puiului negru. Lucky era prea gălăgioasă şi agitată, iar Lucy părea obosită de energia în exces a micuţei. Însă puiul mascul era blânduţ, lipicios şi nu plângea mult.

Îmi aduc aminte că într-o zi i-am dat lui Lucy un os de la un picior de pui, iar ea l-a luat în gură şi s-a retras încet spre cameră. Noi am strigat-o că nu are voie să ducă mâncarea în cameră, s-a oprit, ne-a privit cu ochi rugători, apoi iarăşi a luat-o încet spre cameră. Am simţit că trebuie să o las şi am urmărit-o. Ce a urmat se vede in poză:

Atunci mi-am zis că inteligenţa animalelor uneori o depăşeşte pe cea a oamenilor. Eu credeam că încă sunt prea mici pentru a primi aşa ceva, dar ea, mama lor, a ştiu că poate deja să le ofere primul os din viaţa lor. Normal că doar capetele moi le-au ros, dar erau atât de încântaţi de cadoul primit, încât a trebuit să le fac imediat o poză.


Într-o zi însă, stâpânii masculului cu care fusese împerecheată Lucy au decis că vor şi ei un pui. Deşi, la început, au zis că nu doresc, pe urmă s-au răzgândit. Adevărul e că şi eu mă ataşasem de micuţ şi mi-a părut rău după el. Nu mai spun de Lucy care, timp de 3 zile, nu mai vroia să mănânce, îl căuta mereu şi plângea după el.

A rămas doar Lucky, pe care intenţionasem să o păstrăm, dar fiindcă ne decisesem să renovăm casa şi pe perioada lucrărilor să ne mutăm în bloc, la socrii, am decis că nu era loc pt 2 câini. Aşa că, Lucky a fost luată, până la urmă, de un băiat tânăr din Tg. Secuiesc, student la Cluj. I-a fost dragă de cum o văzuse şi ne-a zis că familia lui mai avusese teckeli şi că-i antrena pentru vânătoare. La câtă energie avea Lucky, era ideală pentru o astfel de activitate. Din păcat nu am mai ţinut legătura, aşa că nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea.

Precum mă aşteptasem, nepotul meu se dovedise din nou la fel ca prima dată. Plictiseala îl cuprinse destul de repede, iar după câteva pozne prin casă şi pedepse pe măsură, Freddy devenise cam incomod. După un an şi ceva de zile, timp în care nu de puţine ori îl "culegem" de pe străzi (mama îi dădea drumul să se ducă afară singur, să-şi facă treburile şi când se plictisea revenea acasă), am decis că mai bine îl luăm la noi. La început lui Lucy i-a fost foarte greu să se obişnuiască cu el. O stresa prea mult cu insitenţele lui. Toată ziua avea chef de joacă şi sărea pe ea. Era deja mare şi puternic.



În timp însă au devenit de nedespărţiţi. Acum, primul lucru când se trezeşte Freddy dimineaţa, o caută pe Lucy pe sub pături şi începe să o spele pe ochi, prin urechi sau pe dinţi. E foarte grijuliu şi afectos cu ea. Ea însă nu îşi arată afecţiunea, deşi se vede clar că e topită după el. După prima tură de pui, am steilizat-o pe Lucy, mai ales să prevenim împerecherea accidentală cu propriul pui.



Acum Freddy e odorul meu. Lipicios şi dependent de iubire, e mereu umbra mea.


Şi deja are 4 ture de pui. E un mascul feroce. Când e îndrăgostit, nu mai face nimic altceva decât stă toată ziua la portiţă în aşteptarea iubitei. Nici mâncare nu-i mai trebuie, nici somn. Doar stă şi aşteaptă. Ultima iubită a avut-o acu' 2 săptămâni. Fericit nevoie mare.
Unul din puii săi a fost adoptat de prietenii noştri şi îi seamănă foarte bine. Când era mic, Freddy nu-l plăcea. Dar după ce a crescut, au devenit cei mai buni prieteni.


sâmbătă, 16 mai 2009

Spiritele naturii

Am citit ceva foarte frumos: "Este greu sa explici existenta si prezenta Spiritelor Naturii unor oameni care ajung sa nege sufletul plantelor si al animalelor pe care le vedem, le atingem si le consumam, pentru care fidelitatea plina de dragoste a unui animal domestic sau prezenta si compania invioratoare a unui arbore sau a unui trandafir nu inseamna nimic mai mult decat perceperea unor forme si culori, pe care le atribuie intamplarii sau legilor genetice mai mult sau mai putin inventate, in timp ce le deposedeaza sistematic de orice atribut metafizic".




"Ingerul Pazitor reprezinta inca un serviciu pe care Natura il ofera, fara exceptie, tuturor oamenilor. Din nefericire, cu trecerea ultimelor doua secole, contaminarea ambientala si automatismul cu care sunt educati copiii in orasele mari, fiind introdusi in viata adultilor inainte de vreme, diminueaza puterea de protectie a Naturii si ingerul Pazitor se transforma intr-un martor rigid si neputincios in fata degenerarii rasei umane", din cartea "Spiritele elementale ale naturii", de Jorge Angel Livraga Rizzi.



Să visăm frumos

Azi am avut chef să "pierd" vremea. După ce am urmărit pe B1tv Codul lui Oreste, nu mi-a mai venit defel să mă ocup de programul administrativ de sâmbăta, aşa ca am profitat de liniştea din casă şi am savurat emisiunile de pe B1Tv.

http://codulluioreste.blogspot.com

apoi am ascultat-o pe o tânără ce pare că ştie multe, iar toate aceste informaţii le primeşte de la fiinţe de lumină:

http://www.gardianul.ro/O-carte-revelata.-Misterele-%E2%80%9ETablei-de-Smarald%E2%80%9D-s127735.html

Concluzia?
Trăim într-o lume minunată şi trebuie să fim recunoscători pentru asta. Noi ne creăm propria existenţă prin gândurile şi visele noastre. Aşa că hai să visăm frumos.

marți, 12 mai 2009

Până voi ajunge să fac cu adevărat ce doresc, îmbinând cele trei elemente care s-au conturat din copilarie în viaţa mea: copiii, animalele şi lumea poveştilor, voi posta ce am "povestit" până acum.

Maria sau povestea unei iubiri naive

(inspirata dupa un caz real)


Maria este o tanara de 17 ani. Locuieste impreuna cu parintii si cei trei frati mai mici intr-un apartament cu doua camere, in niste conditii destul de grele. Ambii parinti sunt pensionati pe motiv de boala, iar pensiile lor nu reusesc sa acopere chletuielile familiei. Maria este eleva la o scoala profesionala de croitorie si se gandeste sa-si caute de lucru, pentru a aduce un venit in plus familiei. Pe acelasi palier cu ei locuieste si nasa de botez a Mariei, prietena veche a parintilor ei. Nasa are un fiu mai mare cu 5 ani decat Maria, iar acestia se cunosc inca din copilarie. Chiar daca, mici fiind, ei obisnuiau sa se joace impreuna, in ultimii ani diferenta de varsta si preocuparile le-au separat drumurile. Matei e un barbat in toata firea acum, inalt muschiulos (doar petrece mult timp la sala de forta), insa nimeni nu stie exact cu ce se ocupa, din ce face venit. Numai in ultimii ani a schimbat vreo 5 masini. Lumea vorbeste ca aduce masini din strainatate si le revinde in tara, la pret dublu. Mai are si un mic magazin alimentar, la coltul strazii, dar e evident ca nu acesta ii rotunjeste atat de simtitor veniturile.

Intr-o seara, pe cand se intorcea de la scoala, Maria il vazu la coltul strazii pe Matei, rezemat pe capota unei masini cu numar strain, fumand dintr-o tigara. Parea ca asteapta pe cineva si era destul de enervat ca acel cineva intarzie. Maria simtise in ultimii ani o instrainare intre Matei si ea, mai ales din partea lui. De multe ori trecea cu masina pe langa ea si parea ca nici nu o vede. Era mereu cu fete tinere si frumoase in masina. Simtea oarecum ca el ajunsese intr-o pozitie sociala pe care ea nu o va atinge nicioadata si de aceea nici nu incerca sa se faca observata.

In seara aceea insa, ca prin minune, Matei o observa si Mariei ii facu impresia ca acesta o studiaza lung, ca si cum nu o mai vazuse de mult timp.


-Buna Maria. Nu te-am mai vazut demult. Te-ai facut bu..., adica frumoasa. Ce mai faci?

- Multumesc, raspunse ea emotionata. Cu scoala.

- Esti tot la scoala, eu care credeam ca ai terminat deja. Pari asa de matura.

- Pai am 17 ani, ai uitat?

- A, da? Numai? Hm, cazu el pe ganduri. Ei, in ziua de azi fetele par mai mari. Nu vrei sa iesim la un suc?

- Stiu eu, ma asteapta ai mei, raspunde Maria nevenindu-i sa creada urechilor. Dar o sa le spun ca am fost cu tine si sunt sigura ca nu vor zice nimic.

- Asa te vreau papusa.

Si dupa aceasta prima invitatie, au mai urmat si altele. Matei parea sa-si faca un obicei din a o astepta pe Maria sa iasa de la scoala, lucru care ei ii conferea un sentiment de superioritate in fata celorlalte colege. Niciuna nu mai avea un prieten mai in varsta si cu masina scumpa, care sa o astepte dupa ore. Era clar ca daduse norocul peste ea.

Dupa vreo cateva luni, relatia lor parea ca devine tot mai serioasa. Parintii erau incantati sa vada ca copiii lor se inteleg atat de bine, iar in sinea lor sperau chiar la o nunta.

Ghinionul a facut insa ca Maria sa ramana insarcinata. Parintii au sfatuit-o sa-i spuna lui Matei ca urmeaza sa fie tata, pentru a-i da timp sa puna la punct oficializarea relatiei lor. Acesta insa ramase de-a dreptul socat de vestea primita si ii spuse Mariei ca are nevoie de ceva timp pentru a-si pune ordine in ganduri. Si ... disparu.

Luni de zile Maria nu a mai primit nici un semn din partea lui Matei. Mama acestuia i-a spus ca e la munca in strainatate, sa stranga bani pentru viitoarea familie. Lunile treceau, Maria nu se putea abtine sa nu-si faca vise asupra viitoarei familii si abia astepta momentul in care Matei ii va apare la usa, strangand-o in brate cu mult dor si cerand-o de nevasta.

Matei aparu insa cand fetita lor avea deja 6 luni. Maria avusese parte de o nastere complicata, prin cezariana, iar medicul ii spusese ca un an de zile nu va mai avea voie sa intretina nici un contact sexual. Se si temea ca il va pierde pe Matei din acest motiv, de aceea se hotara sa nu-i spuna nimic.

Surpriza a facut ca iubitul ei sa nu reactioneze intocmai cum isi imaginase ea. Se comporta ca si cum nu ar fi vazut-o de cateva zile doar. O invita la un suc, fara sa de-a semne ca ar dori sa-si vada copilul.

- Fata draga, eu m-am gandit mult la situatia noastra si mi-am dat seama ca inca nu-s pregatit sa ma insor. Trebuie sa muncesc, sa-mi fac casa mea, masina, alde-alea, stii tu, nu pot sa ma insor prima data si apoi restul. Iar tu, ca sa poti sa-ti cresti copilul, ai nevoie de o slujba ca lumea. Sa stii ca eu te pot ajuta. Pe unde am umblat mi-am facut relatii destule si pot sa te duc si pe tine.

- Sa merg, unde? intreba Maria consternata.

- La munca, in strainatate. Ca acolo se castiga bine.

- Dar eu am un copil de crescut. Si, in plus, ce as putea lucra eu acolo?

- Pai o gramada de romance lucreaza pe acolo. Chelnerite, baby-sitter, menajere.

- Dar eu nu cred ca m-as descurca. In plus, nu stiu nici o limba straina, se scuza Maria.

- Lasa ca eu am relatii si te pot ajuta. Uite, de exemplu, te pot baga menajera la un hotel, in Austria. Mi-am facut niste prieteni acolo si mi-au promis sa te ajute si pe tine. Ce zici? Trebuie sa te gandesti si la copil acum. Doar n-oi vrea sa stai pe pensia batranilor.

Maria accepta cu inima stransa propunerea lui Matei, dar incerca sa se incurajeze spunandu-si ca doar era iubitul ei si ii vroia binele. In urmatoarele zile aranja cu parintii sa aiba ei grija de fetita, isi facu pasaportul si pleca impreuna cu Matei si masina acestuia. In masina insa mai era o fata, dintr-o comuna invecinata cu orasul in care locuiau ei, pe care o chema Adina. Si ea vroia sa lucreze in strainatate, la acel hotel. O, ce bine, se gandea Maria, macar nu voi fi singura printre straini.

Ajunsi la hotel, Matei le duse intr-o camera si ii spuse Mariei ca el mai are ceva de aranjat si se intoarce mai tarziu. Din cauza oboselii, fetele adormisera.

Au fost trezite de vocile unor fete care au intrat in camera lor.

- A,voi trebuie sa fiti fetele noi, au spus acestea.

Buimaca de somn, Maria nu intelegea.

- Unde-i Matei? intreba ea

- Cine?

- Matei, prietenul meu. El ne-a adus aici.

- O, o, fata draga. Trezeste-te, i-au zis fetele. Tu chiar nu stii de ce te afli aici ?

- Ba da, am venit sa muncesc ca menajera la hotel, spuse Maria. Iar prietenul meu trebuie sa soseasca.

Fetele pareau sa inteleaga mai bine situatia decat Maria si insotitoarea ei. Si au facut imediat lumina si in mintea acestora.

Asa a inceput calvarul Mariei. De Matei nici vorba sa mai apara. El a vandut-o, fara nici o remuscare, unui patron de bar. Dupa o cadere nervoasa, Maria fusese instruita de fetele mai vechi asupra muncii pe care era obligata sa o faca. Job-ul ei era sa intretina clientii barului si sa faca consumatie cat mai mare pe buzunarul acestora. Unii clienti optau pentru “serviciu complet” si inchiriau fetele la camera.

Chiar daca medicul din tara o sfatuise pe Maria sa se abtina de la contactul sexual, ea nu se putea scuza in fata clientilor. Dar simtea ca nu face fata cerintelor acestora si le simtea nemultumirea.

Observand ca dupa 2 luni, fata cea noua nu reuseste sa-si faca clienti, patronul o incuraja sa se axeze mai mult pe consumatia de la bar. Cea mai apreciata consumatie era sampania la sticla de 300 ml, care se vindea cu 10 euro. Maria trebuia sa consume cat mai multe sticle, pentru a-si achita in acest fel pretul pe care patronul il platise lui Matei pentru ea. Neobisnuita cu alcoolul, Mariei i se facea deseori rau. Se scuza in fata clientului, intra la toaleta, baga degetul in gura si isi producea voma. Dupa ce isi golea stomacul, se intorcea la bar si o lua de la capat. In fiecare seara, un bodyguard era mereu cu ochii pe fete.

Intr-una din nopti, pe Maria a cuprins-o din nou obisnuita stare de rau, insa de data asta simtea ca va lesina. Se uita dupa bodyguard, dar acesta nu parea sa fie prin zona. Profitand de lipsa acestuia, Maria se strecura afara din bar. Ajunsa in strada, voma din nou, dupa care trase adanc aer in piept. Ametita inca, se pregatea sa se intoarca in bar, dar, la un moment dat, i se paru ca vede o fantoma venind spre ea. Dar cand fantoma incepu sa-i vorbeasca, isi dadu seama ca e Matei, in carne si oase, care a venit sa o salveze din acel calvar. Era atat de bucuroasa sa-l vada, incat il iertase imediat si ii sari la gat, acoperindu-l cu sarutari.

- Mergem acasa? intreba ea impacata si plina de incredere.

- Da, da, raspunse acesta.

Insa Maria nu ajunse acasa, ci in Italia. Matei o furase de la patronul barului din Viena si o revanduse unei bande de traficanti albanezi. Daca in Austria lucra ca dama de companie in barul hotelului unde si locuia, in Italia era obligata sa faca trotuarul. Serviciile sexuale erau onorate in masinile clientilor, prin parcari. Maria cu greu facea fata acestui nou job. Era mult mai solicitant, iar clientii de o factura mult mai slaba.

Intr-o noapte urata, cu ploaie deasa de abia puteai sa vezi prin ea, auzi la un moment dat o masina orpindu-se brusc in fata ei si a colegei de trotuar. Nu intelega de ce aceasta a rupt-o la fuga imediat, la vederea tipilor care se pregateau sa coboare din masina. Insa nici nu a avut timp sa se desmeticeasca, ca acestia au si tabarat peste ea, lovind-o cu ce apucau, pumni, picioare....

S-a trezit in camera, cu dureri mari in tot corpul, iar albanezii si celelate fete erau stransi in jurul ei.

- Ce s-a intamplat, a intrebat ea revenindu-si cu greu din lesin.

- Era banda rivala, a ucrainienilor, a lamurit-o unul dintre sefii ei. Vor sa revendice teritoriul nostru si incearca sa ne sperie. Nu e prima data cand fac asta.

Ghinionul facuse ca, de data asta, sa pice ea pe mana lor.

Dupa acest incident, Maria simtea ca nu mai poate continua. S-a rugat amarnic, cu lacrimi in ochi, unuia dintre albanezi sa o trimita inapoi acasa. Nu ca ar fi sperat ca acesti barbati plini de cruzime sa se inmoaie la vederea lacrimilor ei. Nici nu reusise acest lucru, pentru simplul fapt ca acesti oameni nu aveau nici un sentiment uman.

Pana la urma insa, puterea banului fu cea care triumfa. Albanezii isi dadeau seama ca romanca devenise o marfa stricata si il contacta pe Matei, cerandu-i sa-si ia fata inapoi si sa le plateasca banii dati pe ea.

Mariei ii era frica sa mai spere ceva, dar vazand masina lui Matei apropindu-se de locul intalnirii, se gandise ca totusi nu-i era indiferenta acestuia, din moment ce a venit inca o data dupa ea. Matei insa, ca un adevarat om de afaceri, le propusese un alt fel de schimb. In locul Mariei, adusese marfa proaspata, doua fete chiar.

Scena schimbului se desfasura ca in filmele politiste. De-o parte masina albanezilor, cu Maria, iar de cealalta - masina lui Matei, cu fetele cele noi. Albanezii i-au dat drumul Mariei sa pornesca spre cealalta masina, cerandu-i lui Matei sa trimita fetele noi spre ei. Maria aproape ca fugea spre masina salvatoare, iar cand ajunsese langa ea, Matei o trase repede inauntru. In acel moment, cele doua fete facusera cale intoarsa, fugind si ele inapoi, in masina lui Matei, iar acesta porni in tromba, lasandu-i pe albanezi cu buza umflata.

De data asta Maria ajunsese acasa, unde abia asteptase sa-si stranga la piept fetita care nu o mai recunostea. Trecuse deja 2 ani, iar fetita avea aproape 3 anisori. Parintii nu s-au aratat suparati pe ea, au sprijinit-o si au incurajat-o sa-l declare la politie pe Matei. Insa, inexplicabil, Maria inca mai avea sentimente pentru tatal copilului ei, chiar daca acesta nu trecuse nici macar o singura data sa-si vada fetita.

De la intoarcerea in tara, Matei parca intrase in pamant. Vestea cea mai grea de indurat pentru Maria a fost insa sa afle ca Matei se insurase cat timp fusese ea plecata.

- Nu pot sa cred. Mie mi-a spus ca nu e pregatit de insuratoare, ca vrea sa faca bani inainte. Deci cu banii luati pe mine si-a facut nunta!!!

Primirea acestei crude lovituri o convinse pe Maria sa coopereze cu politistii de la Crima Organizata Dupa un filaj de vreo 3 luni, timp in care nimeni nu-l mai vazuse pe Matei, intr-o noapte, trupele speciale au descins in apartamentul acestuia, aflat vizavi de cel al parintilor Mariei si scosese de acolo un barbat barbos si cu plete, care nu parea sa semene deloc cu Matei, erou Mariei.

Dupa luni de zile, sentinta a fost anuntata, iar Matei a ramas dupa gratii sa-si ispaseasca o lunga pedeapsa.

Maria s-a angajat croitoreasa la o firma, locuieste tot in apartamentul parintilor ei, unde inghesuiala a devenit si mai mare, dar nu conteneste sa-si sfatuiasca fratii mai mici sa nu incerce sa plece din tara, in cautarea unui loc de munca.

loving animals


M-am intrebat frecvent care e menirea mea pe acest pamant. Mai frecvent insa de la 40 de ani. Pana atunci am fost prea ocupata si am privit totul simplu, desi nu am contenit sa-mi pun intrebari.

Poate, pt mine, varsta de 40 de ani a insemnat un prag. Un prag spre maturitatea spirituala.

Facand slalom printre intrebarile zilnice, punand cap la cap anumite intamplari, mi s-a conturat un raspuns. Orice am facut pana acum, tot la animale imi statea gandul.
Am stat de multe ori sa imi analizez viata, iar copilaria a fost perioada cea mai frumoasa a vietii mele. Si atunci, imi dau seama acum, aveam aceleasi inclinatii, indeletniciri, pasiuni: animalele, copiii si lumea povestilor. Asa ca am inteles: ca sa fiu fericita pe acest pamant, trebuie sa gasesc o ocupatie care sa impleteasca aceste categorii.
De mai bine de un an de zile am decis: voi crea pentru copii, cu animale, prin povesti.



Postări populare